Poetul și moartea
● Bogdan Crețu, Nichita. Poetul ca și soldatul, Editura Polirom, 2022.
Nu știu dacă în cazul biografiilor ficționalizate (eticheta de „romanțate” mi se pare flagrant peiorativă) nu cumva ar trebui să privim binocular. Să ne uităm, adică, și înspre povestea biografică propriu-zisă (înspre subiectul ei, în speță), dar și înspre celelalte volume de proză ale autorului care a scris-o. E posibil să observăm analogii de imaginar, de tematici, de trasee narative, de ton și ritm al frazării. Oricît de aproape ai ține documentele, e greu, ca autor deja consacrat, să literaturizezi viața unui (alt) scriitor, eventual a unuia de canon, fără să-ți menții stilul și obsesiile referențiale. Merită semnalat acest fapt fie și pentru a dovedi că, pînă la urmă, chiar dacă scrii despre altul, tot despre tine scrii.
Asta cred că s-a-ntîmplat, într-o prima fază, cu Nichita. Poetul ca și soldatul, cartea lui Bogdan Crețu dedicată vieții autorului celor 11 elegii. Mă ajută enorm aici să reamintesc de Cornul inorogului, romanul din 2021 al aceluiași Bogdan Crețu, și să invoc din nou obsesia decisivă pentru tripticul tematic scris-moarte-nemurire, în jurul căruia se organiza destinul epic al personajului Dinu Zărnescu, scriitor, universitar apreciat și sagace experimentator erotic. Și nu mă pot abține, pentru subiectul de față, să reiau un relevant pasaj de acolo: „Asta e arta. Ea ne mai face să rămînem oameni, conștienți că sîntem unici, că avem un rost. Cu o condiție: să nu o experimentăm doar la nivel discursiv, ca pe un hobby, ca pe un meșteșug, ci mai ales la nivel existențial. Să scriem cu propriile noastre vieți înainte de a scrie cărți. Să mutăm în intimitate tot ce lumea noastră a pierdut: acolo, să ducem lucrurile pînă la capăt, acolo să trăim mari drame, orori private, revoluții de uz personal, acolo să ne consumăm lașitățile și curajul, spaimele și fericirea. Să trăim totul în deplin acord cu noi înșine, să ne redescoperim ca ființe întregi. Asta e, asta ar trebui să fie literatura”. Ținta majoră a protagonistului era acumularea unei arhive existențiale concrete, din care să poată scoate texte care să-l salveze, pentru totdeauna. Același triptic mi se pare că e reluat și-n cartea despre Nichita Stănescu, într-un mod la fel de fluent, de convingător și de fascinant.
E de spus, mai întîi, că „poetul necuvintelor” nu e privit cronologic, nu-i este reconstituită viața pas cu pas, în toate marile ei etape, dimpotrivă. Autorul însuși recunoaște că a scris o antibiografie, că a încercat să privească lumea din interiorul personalității scriitorului abordat, că a încercat „să respire cu plămînii lui”. Consultînd o bogată bibliografie (jurnale, interviuri, evocări, articole, amintiri, fotografii), Bogdan Crețu a parcurs ostentativ drumul invers unei așa-zise „biografii romanțate”, adică nu a pornit dinspre omul real „care a fost” înspre efigia unui erou de roman. El a intenționat să facă din personajul ambiguu care oricum era în realitate Nichita Stănescu unul simultan credibil și viu, veridic și paradigmatic, dar s-o facă fără să trădeze documentele decît în limitele permise de instrumentarul prozastic. Stănescu rămîne un personaj, desigur, e vorba despre o ficțiune, pînă la urmă, dar e un personaj cu o altă grosime ideatică și carnală decît cea consacrată de cancaneria la subiect. Cu o viață mai mult decît deschisă, se știe, Nichita Stănescu a fost distribuit biografic într-o grămadă de ipostaze, în funcție de cei care l-au cunoscut sau întîlnit, e foarte greu să-i stabilești un portret clar și perfect adecvat realității. Iubitele, prietenii, apropiații sînt „blurați” transparent (apar doar cu prenumele sau profesiile), scenele și dialogurile sînt preluate direct din documente, dar toate sînt prelucrate și remixate narativ în lumina tripticului de care vorbeam mai sus. „L-am inventat pe Nichita căutînd să nu-l falsific. Dar el este personajul meu (s.a.). Al acestei cărți, vreau să spun. Mai apropiat sau mai îndepărtat de personajul propriei vieți, de personajul pe care poetul a știut să-l creeze mereu, într-un extraordinar joc de roluri.”
Apoi, obsesia tanatică a lui Bogdan Crețu, dincolo de analogiile cu poemele și spusele lui Nichita, s-au suprapus peste o veche pasiune pentru el. Probabil asta a întărit cel mai mult această (redundantă) legătură dintre abordarea propusă de o serie de gen a unei edituri și tratarea ei ultimativă, această interdependență scris-viață-poezie-moarte. Subtitlul cărții (Poetul ca și soldatul) extrage din celebrul vers nichitastănescian un sens totalizant, definitoriu pentru cel mai de seamă reprezentant al generației ’60. Cele trei părți ale cărții lui Bogdan Crețu – toate puse sub emblema grea a cîte unui vers – îl așază pe erou în cele din urmă zile ale vieții sale, prin tot ce spune sau face Nichita e mereu în proximitatea sfîrșitului. Nu există un reper cronologic precis, altul decît intimitățile domestice dintre el și Ea, cum e numită ultima sa parteneră, mult mai tînăra Dora. În jurul acestui eveniment sacru al morții se aglutinează în flash-uri, printr-un fel de anamneză agonică, biografeme importante din existența lui Nichita, nume, întîmplări, dialoguri, obiecte, decoruri, trăiri, reflecții. Însoțitoare permanente sînt alcoolul, gelozia, prietenii, convivii, iubitele, boala, dictatura, literatura și uneori pateticele sale accese de sfînt laic. Predominanța stilului indirect liber e un adaos necesar la acest exercițiu de reconstituire ficțională a unei figuri atît de cunoscute a culturii românești: „Fugea de oriunde. Dintr-o casă, dintr-o iubire. Fugea și din sine, atunci cînd i se părea că se opune lui însuși. Sinele se luptă cu sinele. Cine cîștigă? Cum fugea? Simplu, trebuia să coboare, cît mai jos. Ca Marmeladov, care-l fascina în tinerețe. Despre care vorbea nopți la rînd cu prietenii lui. Era, poate, o chemare a sîngelui lui rusesc. Fugea prin dematerializare. Lucra la propria distrugere, credeau unii. Dar pentru el era o desăvîrșire a lucrării. Și-a năruit metodic trupul, ca să lase loc numai și numai poeziei. Nu e nimic de neînțeles, pînă la urmă, din el vor rămîne cărțile și oasele. Poezia lui va continua să trăiască la suprafață, oasele i se vor îngălbeni sub pămînt. Deci el tot aici va rămîne”.
Nu o carte despre viața lui Nichita Stănescu a scris Bogdan Crețu, ci una despre un mare poet și moartea lui apropiată. Pentru cei mușcați de salvarea prin literatură, e o carte intensă, care se citește cu multă empatie.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul întîrziat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.
