Noul obsedant deceniu
● Bogdan Suceavă, Avalon. Secretele emigranților fericiți, Iași, Polirom, 2018.
Bogdan Suceavă este scriitorul român atras cel mai consecvent de temele societății în postcomunism, atomizată, fragmentată și în continuă luptă cu sine însăși, incapabilă să atingă o împăcare pe măcar unul dintre multele ei cîmpuri de bătălie interioară. Citindu-i cartea apărută anul trecut, Avalon. Secretele emigranților fericiți, am aflat de ce.
Avalon este romanul plecării din România și al angajării pe o cale a muncii și luptei pentru adevărul propriei vocații. Dintr-o țară devenită nocivă, dintr-o universitate care îi oferă cîteva dezamăgiri severe și dintr-un oraș, Bucureștiul, care ratează una cîte una promisiunile sale splendide de la începutul anilor ’90, eroul pleacă în Statele Unite, se înscrie într un program doctoral de elită în matematică și, la capătul unui parcurs plin de încercări care îi dau sens, își atinge scopul. Lucrurile sînt cu atît mai interesante cu cît știm că romanul e unul non-ficțional, că Bogdan Suceavă din roman e Bogdan Suceavă însuși, geometru californian și important romancier român, afirmat mai cu seamă în anii 2000, că Avalon înregistrează parcursul său la Universitatea din East Lansing, Michigan, desfășurat între 1996 și 2002 sub coordonarea profesorului Bang-Yen Chen și că majoritatea evenimentelor relatate sînt, de fapt, amintiri. Sau, cum spune autorul însuși: „Toate acestea sînt mai mult decît ficțiune. Au fost un vis“.
„Visul“ privește aventura intelectuală și efortul de autodepășire personal presupus de un program de cercetare de top, realizat în condițiile academice optime de către un om destinat să facă asta. Desigur, emigrantul academic trebuie să depășească și el un număr mare de piedici, în primul rînd adaptarea într-o lume nouă, ca și blocajele, neînțelegerea și ostilitatea datorate fie unor funcționari obtuzi, fie pur și simplu fenomenelor naturii: la un moment dat, doctorandul trebuie să distrugă un cuib de viespi care s a stabilit sub capota mașinii sale, lăsată o vreme nefolosită. E o metaforă pentru brutalitatea amorfă a sorții, pe care emigrantul trebuie s-o înfrunte cu o perseverență demnă de cuceritorii Vestului. Altă dată trebuie să înfrunte suspiciunea jignitoare a vameșilor canadieni, incapabili să înțeleagă că un matematician de vîrf nu își dorește rezidență în țara lor doar pentru a colecta ajutor social. Are chiar un accident cardiac pe fondul stresului pregătirii lucrărilor de specialitate. Și mai ales trebuie să acomodeze, într-un traiect academic singular, incompatibilitățile programelor universității bucureștene și ale tradiției ei seculare cu programa americană și cu stilurile de lucru ale unor profesori geniali sau doar orgolioși.
La aceste provocări, care pot avea consecințe demotivante, eroul răspunde prin adîncirea în propria muncă, dar mai ales prin convertirea acesteia într-o questă. Doctoratul este înțeles ca o probă inițiatică (el vorbește, de altfel, de „tăcerea de catedrală“ a topologiei), la capătul căreia eroul se va regăsi pe sine. El nu vizează un titlu sau un loc de muncă, ci confirmarea unei vocații, certitudinea că își urmează destinul. Confruntat cu sumedenia de îngrădiri ale experienței de emigrant, adunate în jurul său într-un cerc tot mai îngust, eroul evadează în sus și își transformă limitarea într-o alegere. Cercetarea sa va fi urmărirea halucinată a unui ideal, idealul geometriei, despre „adevărul“ căruia Suceavă scrie pagini inspirate. În acest parcurs, examenele dure, temele epuizante, lupta pentru identificarea unui subiect valid de studiu doctoral și efortul de a obține rezultate publicabile sînt înțelese ca niște fericite trepte, în timp ce cotiturile greșite sau profesorii obtuzi joacă rolul probelor ce trebuie învinse. Într-o excelentă recenzie din Observator cultural, Ioana Macrea-Toma observa că romanul urmează structura unui basm; într-adevăr, relatarea acestei experiențe evocă mereu umbra arhetipurilor și folosește situațiile-tip ale basmului, inclusiv finalul fericit atins in extremis. Forma epică acordă o profunzime aparte narațiunii lui Bogdan Suceavă, care dă nume de personaje reale și reconstituie evenimente verificabile, dar în același timp le distribuie în serii elocvente și le dăruiește o semnificație de aventură inițiatică, fără a ceda ispitei facile a automitologizării. Reușita este cu atît mai importantă cu cît Bogdan Suceavă nu este un creator de stil și mizează, într-o narațiune albă, săracă, pe complexitatea construcției și a deliberării ideologice. Tocmai pentru că ordinea Poveștii este atît de bine construită, sînt un neajuns excrescențele de tip index, precum „cărțile care au devenit parte a bătăliei interioare“ sau „top cinci conversații cu membrii comisiei de teză“, care ar fi servit mai bine romanul dacă ar fi fost integrate epic.
Dacă romanul conține o questă de tip Făt-Frumos, țara din care pleacă eroul seamănă cu împărăția din Tinerețe fără bătrînețe, în care revii doar ca să mori. Întîlnirile peste Ocean cu românii evocă mereu un neajuns dureros: „e ceva în neregulă cu felul cum venim de la București“. Societatea dezintegrată postrevoluționară îi ajunge și aici, în orice caz, patologia socială de acasă își lasă urmele în „prietenii“ indiferenți, care l abandonează bolnav, în mediocrul veninos sau în colegul bizar, care clachează psihic. Trauma împachetată în bagaje, de care eroul scapă doar urmărindu-și cu încăpățînare vocația, este moștenirea României de acasă și a acestui nou obsedant deceniu, anii ’90, cu promisiunile lor înșelate și splendoarea lor cinică: „era pe atunci în București o frumusețe care rănește, era o speranță care intensifica aerul, era viitor neîncărcat de trecut“. Insula Avalon din ciclul Mesei Rotunde, la care face aluzie titlul cărții, este un liman de odihnă și refacere în așteptarea întoarcerii acasă. Dar nu geometrul fericit, care-și împlinește destinul și își salvează sufletul intelectual, este bolnav. Boala este acasă și nu dă semne de vindecare.
