Matrioșka Emanuel
● Emil Nicolae, Emanuel spune, Editura Junimea, 2022.
Destul de strîns în ultimii ani cu aparițiile sale publice, Emil Nicolae e un poet profund atașat de mecanismele esteticii avangardiste. Poate că și această precauție în expunere e tot o habitudine menită să evite prinderea definitivă într-un anume portret, într-un anume contur al realității convenționale. Emil Nicolae e și unul dintre specialiștii cei mai redutabili de la noi în arta concitadinului Victor Brauner, putem adăuga inclusiv asta la proverbiala sa discreție, altfel foarte versatilă. Cartea sa din 2017, Suflet prădător, cuprinde poeme dense, esențializate, foarte migălos lucrate vizual, de unde ipoteza unui perfecționism deloc dăunător pentru un scriitor care ține mult la calitatea aparițiilor sale.
Emanuel spune (2022) e noul său volum, cu nu mai puțin de 71 de texte, aproape toate inedite și multe dintre ele greu de încadrat strict în genul poeziei. E vorba de un mixt de formule literare, poezii, prozopoeme, proză autobiografică, note de subsol, adică avem o largă dimensiune experimentală concentrată pe tema identității, a jocului dintre eul real și cel ficțional, propus din start de dubletul nominal de pe copertă (Emil-Emanuel). Există, pe de o parte, o poezie a crizei, a indeciziei metafizice, a memoriei tragice, a morții și a relativității adevărurilor, apoi una a gesturilor simple care spun mai mult decît par, a poemelor-poantă, a poemelor sapiențiale, absurde și programatic cerebrale (orice tendință duios-sentimentală e extirpată complet din panoplia afectivă a poetului). Pe de altă parte, sub auspiciile unui repetitiv „Emanuel spune”, există un fel de proză scurtă ce consemnează evenimente onirice și autobiografice cu același iz identitar, cam ca-n unele tablouri ale deja pomenitului Victor Brauner (orașul de reședință, părinții, copilăria, evreitatea, mistica hasidică și cea biblică, ideile unor Martin Buber și Spinoza). Cartea întreagă e, de fapt, un discurs despre vocile suprapuse, despre identitatea multiplă, indecisă și indiscernabilă a eului auctorial, care ar putea fi, simultan, și Immanuel ben Salomon, și Emanuel Swedenborg, și Emmanuel Levinas. Cel puțin asta mărturisesc, între altele, primul text (prin etimologia extinsă a lui „Immanu-El”, „Dumnezeu este cu/în noi”, inserată într-un interesant episod autobiografic) și ultimul („Așa că, pentru a pune ordine în «istorie», m-am gîndit la varianta mea de Matrioșkă, avînd înlăuntrul ei cîteva reprezentări ale lui «Emanuel»”).
Această alegorie a unei „Matrioșka-Emanuel” potențial infinite („Eu povestesc aici despre ființa care, în paginile următoare, se numește Tu, fără să mai știu nimic despre ea”) se prelungește și-n mecanismul liric al lui Emil Nicolae. Avem de-a face cu o poezie a ambiguității imaginare, a amestecului, a confuziei, temele decurg unele din altele, culorile și formele se pot continua, contopi, prelungi, ca-ntr-o oglindă ce redă spectral în același timp fața și reversul, biplanul și tridimensionalul, imanentul și transcendentul: „Dacă-i adevărat – cum spune poetul / că «Dumnezeu este dragoste» / înseamnă că e la fel de adevărat / că Dumnezeu este ură – cum spune / vecinul de la parter / cînd se întoarce beat de la pescuit / de unde rezultă că totul depinde / de sinceritatea trăirii unui sentiment”; „Dacă nu-ți plac ochii ei apoși / decolorați de o profundă supărare / înlocuiește-i cu două exemplare bine alese / din cîmpul cu floarea-soarelui / (galben) / dacă nu-ți place nasul lui / transpirat și ciuruit de alcool / acoperă-l cu umbra subțire / a plopului de pe lizieră / (neagră)”; „Realitatea se dizolvă în vis, ori invers, și eu încercam să deslușesc un dialog șoptit care părea să urce din beția extatică a vechilor hasizi”. Curtea cu juri se adaugă unor păpuși ce putrezesc, decadența stă la un loc cu democrația, amintirile Holocaustului sînt alături de postări internautice „pisicoase”. Textele aglutinează compulsiv o mulțime disparată de referințe, simboluri și tematici, încercînd să sugereze această realitate care se dizolvă constant, oricare ar fi lupa abordărilor ei artistice sau conceptuale (șarpele, oglinda, lumina, orașul, copilăria, literatura, nimicul, întunericul, erosul, natura, ritualul de sinagogă ș.a.). Rezultatul e un imaginar centrifug, dinamic, orientat puternic spre entropie și disoluție („contemplarea e sfîrșitul peisajului / ea îl usucă și-l desprinde / de pe stîncă lăsîndu-l / în bătaia vîntului”), e o poezie antiretorică, „fără epitete”, o comunicare al cărei mesaj se blochează la trecerea în cuvînt, dar ale cărei posibilități ascunse pot ucide: „adevărul rămîne o vorbă goală / pe care ne chinuim de milenii / să o umplem cu înțelesuri de aur – / licitați băieți numai licitați / ca să crească prețul nimicului”; „Funia cuvîntului / s-a dovedit mai tare / decît cînepa // de aceea totdeauna / cînd cineva te citește / trebuie să fii în altă parte”. Prezența obiectului îi blochează numirea, o face inutilă, astfel încît numai absența lui deschide potențialitățile unor viitoare descrieri infinite.
Poet original, adept al unei largi intertextualități culturale, deopotrivă de formă și de expresie, Emil Nicolae a scos încă o „păpușă” din Matrioșka sa interioară. Nu că i s-ar întîmpla foarte des. Iată, Emanuel vorbește din nou și nu spune deloc lucruri pe care să le trecem cu vederea.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul întîrziat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.
