Maimuțe, muzică și baseball
● Haruki Murakami, Persoana întîi singular, traducere din japoneză de Andreea Sion, Editura Polirom, 2022.
E oarecum straniu să recenzezi o nouă carte de Haruki Murakami: există atît riscul serios de a transforma textul într-o reclamă la un produs care oricum are un succes incredibil, cît și acela de a reacționa contrapunctic la respectivul succes. Cea de-a 22-a carte a scriitorului japonez este o culegere de povestiri scrise la persoana întîi, cu un narator de vîrsta a treia (și care într-una dintre povestiri se numește chiar Haruki Murakami), ce gravitează în jurul unor teme precum nostalgia tinereții, muzica, erotismul, totul învăluit într-o folie de unheimlich care a devenit marca autorului nipon. Dacă însă în romanele lui de regulă ample, cu structuri baroce și tematică fantastică, Murakami tratează crime de război, dispariții, e fascinat de tema dublului, de realități paralele etc., povestirile de față par scrise de un bunicuț care nici nu mai trebuie să dovedească nimic, fiind de ajuns să se prezinte la concurs ca să ajungă pe podium.
Una dintre cele mai plăcute povestiri ale culegerii, „Perna de piatră”, readuce la viață figura unei tinere cu care naratorul are o aventură de-o noapte în adolescență și care-i cere voie să strige numele altui bărbat în timpul orgasmului. Așa cum noaptea petrecută împreună poartă pojghița iluzoriului, partenera de-o noapte se dovedește a fi o autoare de versuri Tonka, semne ale lumii plutitoare ce supraviețuiesc timpului în memoria povestitorului. În „Carnaval”, naratorul își reamintește prietenia bazată pe pasiunea pentru muzică, pe care a avut-o, pe cînd avea în jur de 50 de ani, cu „cea mai urîtă femeie din cîte cunoscusem vreodată”, reamintire ce se dezvoltă într-o infantilă meditație asupra frumuseții și urîțeniei feminine. „Charlie Parker interpretează bossa nova” începe ca un joc contrafactual și intertextual, punînd în scenă farsa tînărului narator, care inventează un album de-al celebrului jazzman pentru ca ficțiunea, evident, să treacă în realitate în ceva ce seamănă cu o povestire scrisă de un Borges pe jumătate adormit și lipsit de talent.
„With the Beatles” se deschide cu o tînără care străbate holul școlii, ținînd la piept un album Beatles, imagine pe care naratorul nu o va uita niciodată. Același narator (văzut prin propriii ochi, la ani buni distanță) își amintește apoi prima iubită și o zi din toamna lui 1965, cînd s-a dus în vizită la ea, dar nu a găsit-o și, în cele din urmă, a petrecut ceva vreme în compania fratelui ei, care suferea de pierderi grave de memorie. Ca să treacă timpul în timp ce-o așteaptă pe fată, începe să-i citească fratelui dintr-o povestire de Akutagawa, cea scrisă înainte ca autorul să se sinucidă. E o reverență pe care Murakami o face tradiției literare, chiar dacă este celebru tratamentul de care are parte în cercurile literare nipone. De altfel, personajul acesta al fratelui are un rol esențial în angrenajul simbolic al cărții, pentru că memoria – și pierderea ei, sau aleatoriul de care e guvernată – este tema majoră a tuturor povestirilor. Jocul memoriei este unul digresiv, iar naratorul vîrstnic nu încearcă deloc să cenzureze dansul amintirilor, ci se lasă purtat de înlănțuirea lor pînă cînd mecanismul ajunge să se autoepuizeze: în „With the Beatles”, amintirea albumului trimite la muzica tinereții, care cheamă după ea prima iubire, care trimite la literatură, care conduce la moarte...
Dacă în romanele de acum cîteva decenii protagonistul era atras într-o misterioasă conspirație universală ce amenința să submineze realitatea, povestirile de față par contaminate de o artificialitate și o plicticoșenie pe care doar autopastișa le poate genera: povestirile de față par cópii nereușite ale unor proze scrise de Murakami acum douăzeci de ani (călătoria unui orășean într-un peisaj rural ca pretext al unui scenariu fantastic a fost folosită de Murakami atît în În căutarea oii fantastice, cît și în „Tzukuru Tazaki cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj” înainte de povestirea ce deschide volumul de față). Străduința de a induce ideea că în lumea ficțiunii lui totul este interconectat și plin de sens devine obositoare în lipsa unei coerențe narative și a unor subiecte interesante.
În fine, în povestirea „Confesiunile unei maimuțe din Shinagawa”, poate cea mai infantilă din tot volumul, o maimuță își povestește viața naratorului într-o baie publică termală, dezvăluind faptul că este atrasă de femei (maimuța este maimuțoi, de fapt) și că, neputînd să-și rezolve respectiva atracție, le fură numele. Pentru cine a mai citit Murakami, o maimuță vorbitoare nu uimește cu nimic, dar aș recomanda o școlire prealabilă în universul respectiv, lucru valabil și în cazul obsesiei murakamiene pentru baseball. Femeile din prozele lui Murakami nu depășesc prea mult statutul unor obiecte cu unică utilizare: sînt originea unei constante stupefacții a naratorului, sînt obiecte sexuale, niciodată personaje cu adevărat. Lucru pe care i l-a reproșat, de altfel, și Mieko Kawakami înaintea publicării acestui volum. Din punctul acesta de vedere, povestirile par scrise de un bărbat singur, cu foarte puțină experiență de viață și care e convins că poate suplimenta carențele respective folosind imaginația.
Ca de obicei, foarte bună traducerea Andreei Sion.
Bogdan-Alexandru Stănescu este scriitor și traducător. Cea mai recentă carte publicată: Abraxas, Editura Polirom, 2022.
