Magul de la Kremlin de Giuliano da Empoli - fragment-

Magul de la Kremlin a fost distins, în 2022, cu Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac.

Scris în pandemie și predat la Gallimard în ianuarie 2021, Magul de la Kremlin este un roman în același timp documentar și vizionar, cu accente profetice, dorința de a sonda misterele Kremlinului și ale Rusiei, actuale și dintotdeauna, determinîndu-l pe autor să depășească granițele eseului pentru a apela la ficțiune și la forța imaginației, rodul acestei alchimii fiind nu numai un mare roman despre Rusia contemporană (de la declinul lui Elțîn, ascensiunea lui Putin, figurile oligarhilor, războiul din Cecenia, Jocurile Olimpice de la Soci pînă la criza ucraineană), ci și o extraordinară meditație despre putere, în universalitatea mecanismelor și a resorturilor ei.

Pornind de la figura fostei „eminențe cenușii“ a lui Putin, Vladislav Surkov, „noul Machiavelli“ sau „Rasputin al lui Putin“, fost regizor de teatru și realizator de reality-show-uri TV, autor (sub pseudonim) de romane și de texte de hip-hop, figură misterioasă retrasă, între timp, cu totul din viața publică (aflîndu-se sub interdicție atît din partea Occidentului, cît și din aceea a actualului „Țar“), dar vreme de peste două decenii strategul din umbră al ascensiunii lui Vladimir Putin (creator al conceptelor putiniste de „verticalitate a puterii“ și „democrație suverană“), povestea trăită și spusă de Vadim Baranov ne cufundă în inima puterii rusești, unde curtenii și oligarhii poartă un război permanent, transformînd o țară întreagă într-un teatru politic, singura realitate fiind îndeplinirea dorințelor țarului. Printr-o proiecție fantastică, demnă de marea proză rusă, Magul de la Kremlin analizează distopica alianță letală globală dintre regresiile populiste și noile tehnologii bazate pe așa-numita inteligență artificială, altfel spus, noua tiranie „științifică“.

„De multă vreme n-am mai devorat un roman cu atîta aviditate. Este ceea ce anglo-saxonii numesc un page turner, o carte căreia nu te poți opri să-i întorci paginile, supereficientă și bine documentată, care descrie culisele puterii ruse din ultimii douăzeci de ani într-un stil simplu, seducător și de un realism incredibil. [...] Este CARTEA pe care trebuie să o citești dacă vrei să înțelegi războiul din Ucraina. [...] Pentru un prim roman, este o lovitură de maestru.“ – Frédéric Beigbeder, Le Figaro

„Cu Magul de la Kremlin, Giuliano da Empoli ne oferă o radiografie strălucită a sistemului mental și a logicii de război a lui Vladimir Putin. Într-un fel, el povestește tot ceea ce a dus la invadarea Ucrainei la 24 februarie 2022. Este o relatare de o mare forță literară și istorică, care trebuie citită dacă dorim să înțelegem ceea ce, de aici, pare de neînțeles.“ – Libération

„Giuliano da Empoli a terminat acest roman, ale cărui formulări puternice amintesc în parte de moraliștii și memorialiștii francezi din secolul al XVII-lea, în ianuarie 2021, cu un an înainte ca armata rusă să invadeze Ucraina. Unii ar spune că acest scriitor este un vizionar, alții, că își cunoaște subiectul mai bine ca oricine. Să adăugăm o a treia caracteristică, stilul, și vom avea o mare carte.“ – Jérôme Garcin, Le Nouvel Observateur

„Magul de la Kremlin este un roman în același timp rece și fierbinte, ca un pahar plin ochi cu vodcă. [...] Purtată de o actualitate arzătoare, această carte modernă și vizionară are, de asemenea, grația atemporală a unui clasic. Erudiția, stilul și arta narativă ale lui Giuliano da Empoli aduc acest gest crud și brutal pînă la un nivel de puritate metafizică. Este vorba de Principele lui Machiavelli traversat de cețurile lui John le Carré și locuit de vibratoul neliniștit al literaturii ruse. Pînă la finalul său înzăpezit, aproape pașnic, ca un ecou îndepărtat al cîntecului lui Sting: «I hope the Russians love their children too».“ – Les Echos

„Un roman de o uluitoare actualitate.“ – FRANCE INTER

Giuliano da Empoli, autor cu origini italo-elvețiene, este, probabil, cel mai în vogă scriitor francez al momentului, în același timp discutat și disputat. Născut în 1973 la Neuilly- sur-Seine, a studiat dreptul în Italia, absolvind ulterior un masterat în științe politice la Paris. A pendulat permanent între țări (Italia, Franța, Elveția), între limbi (italiana și franceza) și între profesii, impunîndu-se, pe rînd și uneori simultan, ca jurnalist (presă scrisă, radio, tv), comentator, expert, consilier politic (la un moment dat, chiar al unui primministru italian, Matteo Renzi), profesor (în momentul de față, la Sciences Po din Paris) și scriitor, mai întîi de eseuri, apoi – acum – de ficțiune. A debutat la doar douăzeci și doi de ani, în 1996, cu Un grande futuro dietro di noi, pentru care La Stampa l-a declarat „Omul anului“. Au urmat numeroase și importante volume de nonficțiune, între care La guerra del  talento (2000), Overdose (2002), Fuori controllo (2004), Obama, La politica nell’era di Facebook (2008), La prova del potere (2015), La rabbia e l’algoritmo (2017), Les ingénieurs du chaos (2019). Da Empoli a atins deplina notorietate și succesul deopotrivă de critică și de public cu primul său roman (și a doua sa carte în franceză), Magul de la Kremlin (Le mage du Kremlin; Humanitas Fiction, 2023), apărut la începutul anului 2022, care s-a bucurat de aprecierea unanimă a publicului și a criticii, primind Marele Premiu pentru Roman al Academiei Franceze și Premiul Honoré de Balzac și ajungînd pînă în selecția finală a prestigiosului premiu Goncourt, pentru a se situa, totodată, în fruntea topurilor de vînzări, fiind în curs de traducere în peste douăzeci de limbi.

Magul de la Kremlin

Giuliano da Empoli

 (roman)

Traducere din franceză și note de Bogdan Ghiu

Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu

© Humanitas Fiction 2023

Marele premiu pentru roman al Academiei Franceze 2022

–      Fragment –

Acest roman este inspirat din fapte și personaje reale, cărora autorul le-a împrumutat viață particular și replici imaginare. Cu toate acestea, este vorba de o adevărată poveste rusească.

Atunci s-a produs neprevăzutul. Într-o noapte de toamnă, puţin după miezul nopţii, cînd oamenii cumsecade ai Moscovei tocmai se retrăseseră sub pături, lăsînd orașul pe mîna mafioților și a top-modelelor, un imens vuiet sfîșie întunericul capitalei. Pe strada Gurianova, la periferia Moscovei, sute de kilograme de explozibil rupseseră literalmente în două un imobil rezidențial de nouă etaje. Surprinse în somn, zeci de familii au fost înghițite de explozie. Patru zile mai tîrziu, o a doua explozie, la ora cinci dimineaţa. O altă clădire de la periferie distrusă, peste o sută de victime.

Ulterior, anumite persoane au spus că bombele fusese plasate de prietenii lui Putin, agenți ai serviciilor de securitate. Sincer, nu pot spune care e adevărul. Dacă acest secret chiar e adevărat, slavă Domnului, nimeni nu mi l-a împărtășit. Oricum, știu, din experiență, că în general lucrurile sînt mai simple decît par. Este clar că în politică este preferabil să vindeci decît să previi. Dacă dejoci un atentat înainte ca acesta să se producă, nimeni nu își dă seama, pe cînd a reacționa în forță, a-i prinde pe vinovați, așa ceva da, produce capital politic. Dar de aici pînă la a spune că bombele au fost puse mai degrabă de FSB decît de niște terorişti ceceni este cale lungă.

Oricum, acele bombe au fost 9/11 al nostru, cu un avans de doi ani, au transformat complet scena. Pînă atunci, războiul din Cecenia era o chestiune îndepărtată, care privea doar familiile care aveau acolo copii în armată. Era vorba de o minoritate restrînsă. Dar cînd clădirile din suburbiile Moscovei au început să sară în aer în toiul nopții, luînd viața a sute de buni cetățeni ruși care dormeau somnul drepților, pentru prima dată rușii s-au trezit cu războiul în casă.

Poporul nostru este curajos, obișnuit cu sacrificiul. Dar trebuie să spun că niciodată nu văzusem o panică asemenea celei care s-a iscat după explozia bombelor. Oamenii nu mai aveau curajul să se întoarcă acasă să doarmă. Organizau ronduri nocturne în jurul caselor, și dacă din întîmplare un străin un pic bărbos trecea prin preajmă, risca să fie omorît în bătaie.

Din fericire, la acea vreme, în fruntea statului se afla cineva capabil să dea un răspuns. Retrospectiv, oamenii tind să-i atribuie Țarului puteri supranaturale, dar adevărul este că singura calitate indispensabilă pentru un om de putere este capacitatea de a profita de împrejurări. Nu de a pretinde să le dirijeze, ci de a le prinde cu o mînă fermă.

Lui Putin nu i-a plăcut niciodată să vorbească în public, dar este clar că oamenii aveau nevoie să-i audă vocea. Ne aflam în Kazahstan pentru o vizită de stat. Cu atît mai bine, decorul aurit al Kremlinului ar fi fost cu totul nepotrivit: voiam un loc mai simplu, atmosfera de urgență a unui consiliu de război improvizat. Conferința de presă a început cu cîteva întrebări tehnice: în cît timp interveniseră ajutoarele, care era stadiul anchetelor. Prim-ministrul a răspuns cu calmul care îl caracterizează, precis, fără nici o urmă de emoție: ca funcţionarul ascetic pe care rușii începeau să-l cunoască. Apoi, un reporter i-a pus o întrebare ceva mai polemică: „Se pare că, pentru a răspunde atentatelor, ați ordonat bombardarea aeroportului din Groznîi. Nu credeți că astfel de acțiuni riscă să agraveze situația?“

În acel moment, s-a produs un fenomen pe care nici azi nu mi-l pot explica în totalitate. Putin a tăcut un moment. Iar cînd a vorbit din nou, expresia nu i se schimbase, însă prezența lui căpătase altă consistență, ca și cum trupul i-ar fi fost cufundat într-un bazin cu azot lichid. Funcționarul ascetic se preschimbase brusc în Arhanghelul Morţii. Era pentru prima dată cînd asistam la un astfel de fenomen. Niciodată, nici măcar pe scenele celor mai bune teatre, nu-mi fusese dat să văd o transfigurare de acest gen.

„M-am săturat să răspund la astfel de întrebări, a șuierat el fără măcar să se uite la jurnalistul care i-o pusese. Îi vom lovi pe teroriști oriunde s-ar ascunde. Dacă se află într-un aeroport, vom lovi aeroportul, iar dacă sînt la closet, scuzați-mi limbajul, îi vom ucide chiar și la closet.“

Spus așa, poate părea banal și cu siguranță un pic vulgar, dar nu aveți idee ce impact a avut această frază asupra publicului. Era vocea comenzii și a controlului. De multă vreme ruşii nu o mai auziseră, dar au recunoscut-o imediat, pentru că era cea cu care erau obișnuiți tații și bunicii lor. Un imens oftat de uşurare a măturat bulevardele Moscovei și suburbiile sale înspăimîntate, pădurile și nesfîrșitele cîmpii ale Siberiei. În vîrf se afla din nou cineva care putea garanta ordinea.

În acea zi, Putin a devenit Țar în adevăratul sens al cuvîntului. Iar în ceea ce mă priveşte, mi-am amintit de o lecţie a bunicului. „Știi care este problema? mă întrebase el într-o zi pe cînd ne plimbam prin pădurile din ținutul său. Ochiul uman este făcut să supraviețuiască în pădure. De aceea este sensibil la mișcare. Orice mișcă, chiar și la cea mai îndepărtată periferie a privirii noastre, ochiul surprinde acea mișcare și transmite informația creierului. În schimb, știi ce nu vedem?“ Am clătinat din cap. „Ceea ce nu se mișcă, Vadia. În mijlocul tuturor schimbărilor, noi nu sîntem antrenați să distingem lucrurile care rămîn neschimbate. Iar asta este o mare problemă, deoarece, dacă stai să te gîndești, lucrurile care nu se schimbă sînt aproape întotdeauna cele mai importante.“

Este o lecție pe care nu am uitat-o niciodată. Nimeni dintre noi n-a uitat-o. Tocmai de aceea, atunci cînd vorbește despre politică, Țarul nu dă niciodată cifre: vorbește limba vieții, a morții, a onoarei, a patriei. Guvernarea oamenilor nu este o activitate care poate fi lăsată pe mîna unei bande de lași, prea leneși pentru a face bani, prea timizi pentru a deveni rock staruri. Contabili care caută gloria, homunculi care cred că politica se reduce la administrarea unui imobil.

Nu este deloc așa. Politica are un singur scop: să răspundă spaimelor omului. Acesta este motivul pentru care, atunci cînd statul nu mai este capabil să-și apere cetățenii de frică, însuşi temeiul existenţei sale este pus la îndoială. Atunci cînd, în toamna lui 1999, bătălia din Caucaz se mută la Moscova, și imobilele de nouă etaje încep să se prăbușească asemenea unor castele de nisip, bunul cetățean moscovit, deja dezorientat, vede pentru prima dată în fața sa spectrul războiului civil. Anarhia, disoluția, moartea. Teroarea primordială, pe care nici măcar dezmembrarea Uniunii Sovietice nu reușise să o trezească, începe să pătrundă în conștiințe. Oare ce se va întîmpla cu mine?

Verticala puterii este singurul răspuns satisfăcător, singurul capabil să potolească angoasa omului expus ferocității lumii. Iată de ce, după bombe, restabilirea ei a devenit mai mult ca oricînd prioritatea Țarului. Să ieșim din logica occidentală a gadgetului, a dezbaterii între niște birocrați care compară niște curbe statistice, pentru a începe să construim un sistem capabil să satisfacă cerinţele fundamentale ale omului: aceasta era misiunea la care ne-am înhămat începînd din acel moment. Politica adîncurilor, zi și noapte, fără nici un răgaz.