Infernul Alexandrei
● Alexandra Furnea, Jurnalul lui 66. Noaptea în care am ars, Editura Humanitas, 2022.
„De unde motivația de a scrie un memoir? Ai o cauză socială pe care o susții cu multă perseverență? Ești lipsit de speranță în fața propriei vieți și nu știi cum să scrii un roman autobiografic care să exploateze sau să exploreze sau să transforme acest lucru în artă? Te afli în situația de a fi trăit ceea ce numim «catastrofă demnă de invidie»? Vrei să intri în templul narațiunii pe ușa din spate pentru că acolo sînt banii? Ești predispus să ne împărtășești prea mult din viața ta neinteresantă? Faptul că mulți tineri își scriu deja memoriile nu mai este subiect de glumă, ci este deja un fapt cultural. Cititorii i-au împins de la spate pe editori să accepte faptul că ne place să citim memorii. Și de ce nu? Cărțile de ficțiune abordează acum, în mod predominant și nefericit, subiecte de film abreviate sau mituri urbane, mult mai puțin impresionante decît poveștile de viață reale. Oamenii ne spun povestea vieții lor și ne vorbesc despre viețile lor private, și chiar dacă n-au cine știe ce structură, iar stilul este la fel de «strălucit ca al doilea credit ipotecar», rămînem alături de ei tocmai pentru că sînt adevărate”, scria prozatoarea americană Lorrie Moore într-un eseu de acum mai bine de zece ani. Între timp, moda cărților de memorii scrise de tineri a ajuns și la noi și, în opinia mea, vor apărea tot mai multe de aici încolo, oferind experiențe literare foarte variate ca mediocritate.
Jurnalul Alexandrei Furnea (n. 1988), bravă supraviețuitoare a incendiului din clubul Colectiv, de la care se împlinesc zilele acestea șapte ani, are „ghinionul” să conțină cea mai legitimă dintre motivații și toate ingredientele tematice necesare, dar, mai ales, să dețină toate calitățile scriiturii pentru a fi o carte de memorii extra-ordinară, o carte cum nu s-a mai scris în literatura noastră (în siajul lui Max Blecher și Sorana Gurian, frații ei literari întru suferința fizică), o carte de referință cu vaste implicații (va deveni subiect de studii despre diarism, corporalitate, identitate, feminitate, traumă, mentalitate), unică (probabil în lume), cu potențial de a fi tradusă și de a deveni o carte-cult a genului memoir.
Alexandra Furnea era jurnalistă, cu studii de filologie, la o revistă muzicală și avea 27 de ani cînd a fost cuprinsă de flăcările din timpul concertului trupei Goodbye to Gravity. Acel incendiu din seara de 30 octombrie 2015, izbucnit și întreținut de iresponsabilitatea mai multor indivizi prinși în hora nefastă a corupției din antreprenoriat, a rănit 186 de oameni și, beneficiind ulterior și de complicitatea altor indivizi corupți moral din mediul spitalicesc de stat, a reușit să omoare, în timp, 65 de tineri. Scrie Alexandra Furnea la începutul cărții: „În 2017, la doi ani după ce am fost rănită în incendiu, am scris despre tratamentul primit la Spitalul de Arși din București. Reacția celor care și-au rupt din timp ca să citească despre suferința mea – a noastră – a fost copleșitoare. Forța și încurajările pe care mi le-au transmis m-au determinat să continui să traduc în cuvinte clipe din această viață de «supraviețuitoare» a unei tragedii naționale. Pun ghilimele pentru că încă îmi este foarte greu să-mi asum această identitate, care mi se pare nedreaptă față de cele 65 de suflete care nu au avut șansa să și-o atribuie... Am ezitat multă vreme să scriu, dar am decis că merită să mă întorc la acea seară și la ceea ce i-a urmat întrucît întîmplările de atunci trebuie să iasă la suprafață. Poate că așa voi putea să fac din infernul meu un vehicul al mîntuirii noastre. M-am apucat să scriu Jurnalul lui 66 cu acest scop în gînd și în inimă. Se numește astfel – și nu, cuminte, Jurnal de supraviețuitor – pentru că în cei care sîntem astăzi aici printre voi, după ce am scăpat din Colectiv, a murit ceva”.
Publicat inițial pe contul personal de Facebook și pe un site creat special (genunderground.ro), jurnalul, numit așa oarecum convențional, căci prima lui parte nu a fost scrisă în timp real, nu marchează strict cronologic faptele și întîmplările și este, de fapt, o amplă narațiune care descrie, cu un lux al detaliilor frisonant și într-o remarcabilă stilistică a atrocității, calvarul pe care Alexandra Furnea și ceilalți cîțiva „arși ai nimănui” l-au îndurat în spatele ușilor închise ale Spitalului de Arși din București, un fel de dispensar de țară transformat oficial în incintă de tortură de către un sistem corupt, condus și populat de indivizi incompetenți și profund inumani, care au mințit o țară și o lume întreagă rostind mantra ucigașă „Avem tot ce ne trebuie!”.
Aceste „tales from the Crypt” din interiorul sinistrului „spital al nevindecării”, scrise cu stiloul lui Palahniuk înmuiat în cerneala lui Poe, oferă o lectură insuportabilă pe alocuri. Nenumărate descrieri, situații, gesturi și replici rememorate și consemnate aici în pasaje răvășitoare ar fi fost considerate neverosimile într-un roman de ficțiune. Din păcate însă, viața își permite exagerări teribile și i-a fost dat Alexandrei Furnea să fie supraviețuitoarea care depune mărturia acestei nenorociri cu un remarcabil talent (cuvînt care, rostit în acest context, pare nelalocul lui) și cu o stăpînire deopotrivă de sine și a limbajului care anunță o potențială mare scriitoare.
Jurnalul Alexandrei, acest behind the scenes ale unei orori exploatate politic și mediatic, asupra căreia s-a pronunțat te miri cine, despre care s-au formulat cele mai debile teorii ale conspirației și căreia încă nu i s-a făcut dreptatea cuvenită, este o rană deschisă care supurează între două coperte și vor fi cititori care nu vor îndura lectura cu atenție și pînă la capăt. Dar lectura acestui jurnal ar trebui să fie obligatorie pentru toți cei care (mai) cred că în cazul Colectiv nimeni n-a fost de vină, că s-a făcut ce trebuie, că s-au alocat toate resursele, că s-au luat deciziile corecte.
Fata care spune povestea pierderii de vie a unor bucăți din propriul corp, cu ajutorul neprecupețit al unor doctori incompetenți profesional și mitocani ca ființe așa-zis umane, tratată ca un animal jupuit de asistente lipsite de medicamentele necesare, expusă frigului, escarelor și toxinelor (căci Spitalul de Arși nu deține nici saltele speciale, nici sistem de încălzire, nici dezinfectanți nediluați), supusă unor proceduri barbare de curățare a rănilor care i-au compromis o vindecare mai bună (proceduri care, ulterior, i-au șocat pe medicii germani, așa cum în trecut o făcuse reportajul cu orfanii muribunzi legați de paturi în sanatoriile ceaușiste), afurisită de preoți troglodiți, certată de doctori impertinenți (că e tristă și de-aia nu se vindecă), mințită de doctori fără scrupule (că procedurile sînt corecte, că nu e infectată, că tratamentul este bun), mutilată de chirurgi măcelari și de echipamente medicale primitive, înfruntată de chirurgi infatuați și emfatici în cabinete pline de icoane și cristale vindecătoare (vezi fragmentul de mai jos), refuzată grosolan de medici privați fără demnitate – această biată fată este avatara lui Iov în mediul spitalicesc românesc actual, un spital care o externează, ascunzîndu-i faptul că e infectată cu nosocomiale, în speranța că va muri acasă și vor putea da vina pe îngrijirile improprii din familie.
Jurnalul depune mărturie despre ce s-a întîmplat în spital, dar fără să judece la nivel individual, căci nu reține numele reale ale persoanelor („am dat pseudonime deoarece nu doresc să-mi întinez demersul cu impresia unei răzbunări”), tonul scriitoarei nefiind acuzator, chit că indignarea cititorului este la ordinea fiecărei pagini. Există doar îndîrjirea de a nu uita, de a rezista pentru ca într-o zi infernul spitalicesc să iasă la suprafață. De altfel, galeriei de personaje reprobabile i se opun, în mod salvator, și cîțiva oameni-excepție, cum îi numește Alexandra, oameni parcă „trimiși de Dumnezeu” să aline ce mai poate fi alinat, oameni cărora, poate, li se datorează însăși supraviețuirea fetei pentru ca aceasta să ajungă, în cele din urmă, în clinica germană care a și pus-o pe picioare.
Am toată admirația pentru tăria, rezistența și dorința de viață a bolnavei (altfel deloc străină în copilărie de suferință și tristețe), pentru perseverența, simțul observației și capacitatea de introspecție a diaristei care a desăvîrșit o adevărată estetică a plăgii, pentru gîndirea scriitoarei care a structurat această carte nedorită (capitolul final are un twist de roman), pentru devotamentul activistei social și, nu în ultimul rînd, pentru credința Alexandrei Furnea că „împreună putem să facem ca această tragedie să devină momentul în care România a decis să nu mai accepte inacceptabilul”.
APROAPE DE CARTE
Alexandra FURNEA
Jurnalul lui 66
(fragment)
Doctorul îmi cere să mișc degetele. Nu se urnesc. Apoi vrea să vadă cum îndoi încheieturile, dar acestea sînt rigide. Îmi spune să ridic brațele, dar nici ele nu urcă mai sus de cîțiva centimentri. Nu pot să întorc capul din cauza grefelor de pe ceafă.
– Ai sechele majore. Mobilitatea este aproape zero. Vei avea nevoie de tratament de lungă durată. Să vedem ce putem să facem.
În timp ce vorbește cu mama, privesc în jur. Domnul profesor are o bibliotecă voluminoasă, încărcată cu cărți. Printre ele, sînt așezate din loc în loc cristale de culori diferite și o mulțime de icoane, de diverse dimensiuni. Pe birou tronează un obiect care pare a fi o piramidă de cuarț. Studiez cu grijă spațiul, ușor încurcată.
– Poți să te îmbraci.
Mă ridic și mama începe să meșterească la mînecile hanoracului lălîu. Nu am mai purtat bluzele mele frumoase de cîteva luni. Sînt strîmte și corpul meu inflamat nu le mai suportă. Oricum, la cît sîngerez, le-aș distruge într-o clipită.
– Ce imprimeu e pe maioul tău?
Nu izbutesc să îmi aplec capul să mă uit. Fac un efort, dar nu reușesc. Realizez că nu m-am preocupat deloc de aspectul hainelor. Singurul argument în alegerea lor a fost să le așez cumva pe mine. Mama studiază desenul mijindu-și ochii. Își ajustează ochelarii, dar nu observă nimic deosebit.
– Nu-mi dau seama ce e. I l-am cumpărat pentru că părea comod pentru ea, fiind așa lejer, explică ea, amuzată.
– E un craniu de vită, remarcă apăsat doctorul, arătînd cu degetul spre pieptul meu. De ce ai purta o asemenea emblemă, mai ales după... tot ce-ai pățit?
Înmărmurim și eu, și mama.
– Știi ce vreau să spun. Toate simbolurile astea, muzica aia de acolo. Pari o fată inteligentă, mi-e clar că pricepi la ce mă refer. Las-o baltă, nu mai pune asemenea țoale pe tine și renunță să mai asculți zgomotul ăla. Vei vedea că nu vei mai trece prin... așa ceva.
Spune ultima frază cu dezgust, făcînd un semn ca și cum m-ar prezenta din cap pînă în picioare cuiva. De parcă aș fi un exponent bizar al unei specii de tarantulă periculoasă.
