Inadecvare
● Petru Cimpoeșu, Scrisori către Taisia, Editura Polirom, 2021.
După fragmentarismul puțin prozastic din precedentul Bărbați fără degete și alte amintiri penibile (2019), cu Scrisori către Taisia Petru Cimpoeșu se întoarce autentic la roman. N-o face în notele distopice din ciclul dedicat celebrului Simion liftnicul sau din Christina Domestica și Vînătorii de suflete. Nu întîmplări cu exratereștri, îngeri și moldoveni propune Cimpoeșu de data asta, ci un roman „serios” despre comunism și reverberațiile lui imediate, o poveste consistentă care se întinde din anii 1950 pînă în cei de după 1990. Larga deschidere cronologică favorizează atît întinderea (330 de pagini), cît și densitatea narativă – timpuri, locuri, evenimente și personaje intersectate într-un puzzle ce înlănțuie pasaje variate ca stil și intensitate epică. Imanentul și transcendentul unei întregi epoci concurează în a contrazice așteptările cîtorva exponenți seculari (scriitori, ziariști, ingineri, profesori, actori, medici, activiști, securiști, elevi, muncitori, informatori și profeți de berărie), ale căror vieți sînt marcate de cezuri care mai de care mai surprinzătoare, în umbra întunecată a vremurilor „de dinainte” și „de după”.
Nu-i vorba aici de a oferi un roman-frescă, cred că nimeni nu mai așteaptă azi un așa-zis „roman al comunismului” care să fie vreun eventual op balzacian desuet imitativ, în condițiile existenței unei atît de mari diversități de formule narative. Mai degrabă reușește un roman al comunismului care organizează materialul în jurul a ceva singular, mai ușor de controlat epic – un destin, un grup uman, o chestiune politică, o obsesie psihanalizabilă (am exclus din start parabolele și distopiile, absolut onorabile, în genul lor, dar în afara discuției de față). Cred că avem deja destule asemenea formule care au reușit, de la Radu Aldulescu, Gabriela Adameșteanu și Dan Lungu la Simona Sora, Florina Ilis și Radu Pavel Gheo.
Ei bine, noul roman al lui Petru Cimpoeșu asta face, prinde convingător în chihlimbarul narativ un lung testimoniu personal ce subîntinde o bucată de istorie, cu toate ingredientele ei indiscernabile. Cele douăzeci și una de scrisori ale profesorului de română (și apoi ale ziaristului) Adrian Doltu către o iubită reapărută din senin în viața lui convențională (e însurat cu o doctoriță, trăind într-un oraș de provincie din Moldova) nu au deloc mărcile unui dialog epistolar. Chiar dacă se adresează la persoana a doua și evocă, adesea, o grămadă de amintiri comune celor doi (fata îi fusese cîndva elevă și inițiatoare a unei potențiale relații ilicite), capitolele romanului se derulează obișnuit, prin numerotare, într-o cronologie destul de liniară. Ea dezvăluie cu încetinitorul toate etapele acestei relații adultere, pe măsură ce povestea avansează.
Altfel, din perspectiva unică a protagonistului, deceniile comunismului autohton reverberează exponențial în toate etajele vieții umane: copilăria cenușie într-un sat uitat de lîngă Vaslui, familiile destrămate (nefericită în căsnicia cu un inginer zootehnist mai în vîrstă, mama lui Adrian își găsește un iubit pentru care renunță la tot trecutul ei), prieteniile riscante (anturajul de liceu și veleitățile literare dintr-un cenaclu UTC-ist solicită primele atenții ale Securității), atotcuprinzătoarea prezență a Partidului (majoritatea „împlinirilor” socio-profesionale sînt facilitate de apartenența la nomenclatură), consecințele avorturilor și ivirea „decrețeilor”, atmosfera din blocuri, din redacțiile ziarelor și din cancelariile de școală, micile evadări prin lecturi și discuții culturale, mizeria existenței cotidiene a anilor 1980 și schimbările deloc inofensive aduse de primii ani postdecembriști.
Nota metafizic-ironică a romanului (iată, o constantă nelipsită a autorului!) vine din distribuirea celor doi iubiți într-o uriașă schemă ludică, menită să justifice salturile arbitrare ale istoriei, cu toate dramele pe care le asumă nemeritat viețile personajelor. Implicat aproape fără să-și dea seama într-o acțiune clandestină ce presupunea introducerea unor scrisori cifrate în cutiile poștale, Adrian Doltu realizează că Revoluția din 1989 n-a fost altceva decît un eveniment provocat de un ciudat tip de meditație spirituală. Calitatea de actriță a Taisiei contribuie și ea la acest scenariu riscant ce cuprinde în undele sale concentrice multe dintre și-așa complicatele rețele umane ale romanului.
Ceea ce caracterizează major rememorările „scrisorilor” e puternica senzație de inadecvare pe care o reclamă mereu naratorul principal, nepotrivirea dintre realitatea brută și reconstituirea ei prin povestire. Oglinda, la fel ca și sticla refractantă a ferestrei sau a vreunui tablou, e un element recurent, el generează desele mărturisiri despre raporturile schizoide dintre cuvinte și înțelesuri, dintre imaginile reale și cele redate din unghiul ambiguu al privirii mediate. „Oamenii inadecvați au această capacitate de a pune cuvintele în conflict și de a le zăpăci înțelesul, care trădează, de cele mai multe ori, o problemă de reprezentare. E, în ultimă instanță, o formă de incompetență afectivă care atribuie un sens propriu noțiunilor figurative, sau invers, suprimîndu-le astfel orice semnificație secundă, și care, dacă uneori îi face simpatici, căci răsturnarea sensului unei fraze poate produce cîteodată o nedumerire amuzată, cel mai adesea îi pune în situații stînjenitoare.”
Noul roman al lui Petru Cimpoeșu repune în discuție istoria noastră recentă și o face arogîndu-și toate libertățile speculare ale unei ficțiuni de calitate. Inadecvarea protagonistului e a noastră, a tuturor celor care am trăit aceeași istorie. Nici noi nu putem întotdeauna să spunem cu exactitate ce și cum a fost, mai degrabă inventăm și-n mod sigur avem cu asta „o problemă de reprezentare”.
Adrian G. Romila este scriitor. Cea mai recentă carte: Efectul întîrziat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.
