Dumnezeu inutil
● Ioan Es. Pop, Arta fricii, Editura Charmides, 2016.
După Unelte de dormit (2011), un volum mai puțin reușit, Ioan Es. Pop revine cu o carte care stă foarte bine alături de cele mai bune ale sale, adică Ieudul fără ieșire (1994), Porcec (1996), Pantelimon 113 bis (1999) și Confort 2 îmbunătățit (2004). Reluarea temelor sale binecunoscute nu deranjează, căci în Arta fricii le regăsim conduse mai spre profunzime. Cititorii pot verifica acest lucru, citind în paralel cu această carte şi Opera poetică (Paralela 45), apărută tot în 2016. Autorul pare că atribuie acestei cărți un statut special. Primul text, „acum, pune la lucru voința. inversează totul“, propune o direcție de lectură: „mila e neputința celor umili. / de sus nu se primește nici iertare, nici milă. / tocmai de asta te și afli aici. / ca orice exercițiu de golire, / și acesta e necesar măcar o dată la douăzeci de ani. / altminteri, rămîi plin de hoituri“. În general, golirea ar fi premergătoare umplerii de altceva, dar la Ioan Es. Pop golirea de „hoituri“ nu aduce cu sine promisiunea vreunui catharsis, ci conștientizarea unor realități și mai joase. Mai joase decît iadul, după cum reiese și din textul final al cărții.
Coborîrea, ca temă a volumului, e bine definită, susținută de majoritatea textelor. Această cufundare lentă e înregistrată prin toate simțurile omenești, privilegiat fiind mirosul, cel capabil să perceapă „inegalabila duhoare a unor morți“. Corporalitatea de-a dreptul obsesivă nu e în nici un fel spiritualizată. Dumnezeu există, dar e complet inutil oamenilor: „va trebui să-ți / obișnuiești simțurile cu toată această fundătură în care / ochii nu mai văd ce-au văzut, urechile nu mai aud ce-au / auzit, / nici pipăitul ce-a atins, nările ce-au mirosit și limba / ce a gustat / vei crede că ai fost părăsit de tot și de toate și așa va și fi“. O ieșire din discurs ce pare inițial de natură metatextuală vine să completeze și să justifice brutal conținutul de pînă în acel moment al poemului: „stop. trebuie să mă opresc pentru că e zece seara și a / bătut cineva la ușă. nu știu cine, pentru că la ușa mea n a / bătut nimeni în ultimii doi ani. a, m-au întrebat dacă l-am / cunoscut pe locatarul de la etajul trei care s-a spînzurat / acum un ceas. firește că nu l-am cunoscut, cum l-aș fi / putut cunoaște?“
Setea de dispariţie
Lucrurile par a se contrage unele în altele, au „sete de dispariție“. În peisajul agonic apar animalele de pradă, niște suboameni cărora li s-au extirpat pînă și instinctele de bază. Răul cere un rău mai mare, un rău ce se vrea dus pînă la capăt: „omul monstruos înaintează pe stradă / cu pași gingași și șovăitori. norii fac fuioare / în cerul acela al lor. nici măcar noaptea / nu va spăla străzile de urma omului monstruos. / dar peste ea, ca balele melcilor, se vor așterne / pașii următorilor oameni monstruoși, pentru că / nimeni nu e unic și singur. și, desigur, cu vremea, / aceștia se vor înmulți și cu încetul urmele lor vor ajunge / niște pahare subțiri și tremurătoare de argint“.
Tema bolii e prezentă și ea cu toate ale ei. Aduce totuși o schimare de perspectivă prin perturbarea unor raporturi. Cel care a scris la un moment dat un „argument împotrivă“ – la Petrecere de pietoni (2003) – și a demarat, vag programatic în cartea de față, inversarea tuturor lucrurilor scrie cu o emfază disimulată despre sănătatea de care se bucură. Din punctul meu de vedere, cel mai bun poem din carte este acela intitulat „sînt sănătos întreaga zi. boala apare“. „Cufundarea“ corespunde aici cu „adîncitura“ din saltea. Devine mai mult decît evidentă asumarea în întregime a acelei stări joase căreia nu-i mai poate urma decît paradoxul amar: „am cumpărat patul ăsta acum șapte ani. / cînd mă prăbușesc în el nu mai sînt eu. / dar altcuiva nu cred că i-ar folosi. / m-am obișnuit să iubesc această lipsă de dăruire. / numai că mă scol ceva mai greu, / iar el s-a făcut neobișnuit de adînc / și eu dorm tot mai mult și mi-ar fi rușine / să-l părăsesc tocmai acum, cînd încep / să mă simt atît de sănătos și viața mea să fie / atît de vie și amărăciunea să nu-mi mai pară / atît de trufașă“. Adîncirea în rău face parte dintr-un proces de înțelegere a unei realități care, deși este la vedere, nu pare acceptată ca atare de conștiință. Din acest motiv, și partea mai luminoasă a existenței trebuie privită prin lentile fumurii. Altfel, esența multiformă a omenescului nu ar putea fi redată convingător. Aceasta este cauza pentru care inversarea raporturilor dintre bine și rău e atît de importantă în poezia lui Ioan Es. Pop. Contrastele sînt asimilate în natura acestui tip de lirism. Nu vom găsi aici nimic destinat să şocheze pur şi simplu. Imaginile mai dure apar integrate în contexte capabile să le mai estompeze, esenţială rămînînd forţa revelatorie a tragicului.
Se poate vorbi și despre o anumită jovialitate a acestei poezii. O jovialitate cinică și, totodată, tragică. Această relaxare survenită în plină apocalipsă seamănă cu o amorțeală autoindusă a celui mult prea încrîncenat de un pahar de tărie. În acest fel, discursul poetic capătă o curgere armonioasă, în ciuda imaginilor și a temelor care ar reclama, poate, o desfășurare mai sacadată și mai tăioasă: „trebuie să ne despărțim. eu merg spre un / altfel de înapoi decît tine. încotro am pornit-o / nu e loc pentru doi. dar fără tine n-aș fi / ajuns să pornesc. cînd dragostea va fi departe, te voi rescrie și voi arde în sloiuri. / […] / dar mîine, care în mine a lăsat deja amărăciune, / și ieri, care îmi dă încă speranță, / sînt pe cale să se săvîrșească. sînt copt / și pentru viitorul care a fost, / și pentru trecutul care va să vie“. Inversarea raporturilor temporale – cu toate că nu este o găselniță prea originală – induce sentimentul că timpul, chiar dacă există, nu contează. În definitiv, cel convins de natura maladivă a vieții nu încearcă să găsească nici o soluție salvatoare. Nici nu ar fi de dorit pentru poezia lui Ioan Es. Pop o asemenea soluție. Oricum răul ajunge să se banalizeze, să devină o realitate ce nu mai ia prin surprindere pe nimeni. Dar în cartea de față, frica este cea care aduce – prin frisoanele ei – un plus de dinamică acestui relief poetic. „Aspra artă a fricii“ e un rău necesar răului.
Răul de fiecare zi
Frica e o gazdă „bună“ a omului, pe care reușește să îl anuleze, inducîndu-i trăiri coșmarești. E o plasă, nu de siguranță sau de salvare, firește, ci de păianjen. Există în această carte numeroase clișee legate de rău, frică și moarte, dar poetul știe să jongleze cu ele ca să nu pară supărătoare: „am observat că suborganul care naște / și întreține spaima stă în cap / și că puterea lui crește pe măsură ce se lasă seara. / de la șapte încolo sau puțin după ce cade întunericul, / lucrează cu atîta îndîrjire, încît și-ar putea ucide gazda. / în cuptorul fricii se coace acum / pîine neagră pentru gurile infernale“. Banalizarea răului conduce către o tocire a simțurilor. Toate porțile către lume par închise definitiv. Arta fricii se insinuează după ce toate celelalte arte s-au epuizat. Ca să înțelegi ceva din această coborîre ce durează de-o viață, trebuie să cobori și mai mult. Tot ceea ce trebuie să faci ca să nu-ți mai fie frică de moarte este să-ți obligi simțurile (sau ce a mai rămas din ele) să o perceapă în fiecare clipă ca și cum ar face parte din normalitatea vieții de fiecare zi. Și nici măcar asta nu e pînă la urmă o soluție: „cînd ați dat mîna cu el, nu ați simțit / că avea mîna mai rece decît a noastră a tuturor? / de unde venea? De unde putea să aibă / acea mînă mai rece decît a oricărui muritor? / din iad, am zis toți, din iad, dar el a zis / nu din iad, nu din iad, ci mai de jos. / atunci iartă-ne, iartă-ne, iartă-ne / pe noi toți“. Cine să fie aceşti „noi toţi“? şi cine poate fi „el“, cel care vine dintr-un loc atît de jos? Diavolul nu poate fi pentru că el îşi are adăpostul în iad.
Atunci nu ne rămîne decît să credem că nu poate fi vorba despre altcineva decît despre Dumnezeu sau cel puţin despre Dumnezeul din întreaga operă poetică a lui Ioan Es. Pop, acela care exersează de o eternitate „arta fricii“ şi, din acest motiv, este complet inutil oamenilor.
Şerban Axinte este scriitor şi cercetător ştiinţific la Institutul de Filologie Română „A. Philippide“ al Academiei Române, filiala Iaşi. Cea mai recentă carte publicată: Gabriela Adameşteanu. Monografie, antologie comentată, receptare critică, Editura Tracus Arte, 2015.
