Condiţia africană

● Chimamanda Ngozi Adichie, Ce simţi în jurul gîtului, traducere de Anca Dumitrescu şi Elena Marcu, Black Button Books, 2019. 

Nigeriana Chimamanda Ngozi Adichie (n. 1977) face parte dintr-o generaţie de prozatori americani născuţi în anii ’70, crescuţi şi/sau educaţi în marile universităţi, scriitori precoci, talentaţi şi foarte premiaţi, a căror proză îşi trage seva exclusiv din rădăcinile culturilor de origine. Am scris anul trecut despre dominicanul Junot Díaz, şcolit la Cornell, şi despre vietnamezul Viet Thanh Nguyen, şcolit la Berkeley, ale căror volume de proză scurtă (Sufocare, Black Button Books, respectiv Refugiaţii, ART), ambele remarcabile, au ca temă unică viaţa imigranţilor/refugiaţilor. Chimamanda Ngozi Adichie, cu studii la Yale şi o bursă la Harvard, s a remarcat, ca şi congenerii ei, încă de la debut şi a continuat să scrie, ca şi ceilalţi, deopotrivă proză şi eseu pe temele momentului: feminism, imigraţie, postcolonialism. Tradusă în română cu primele sale romane acum aproape un deceniu – Hibiscus purpuriu şi Jumătate de soare galben au apărut la RAO –, Chimamanda Ngozi Adichie a fost între timp preluată de Black Button Books, care i-a tradus în ultimii ani restul operei: două cărţi de eseuri, Feministă(ă), feminişti şi Dragă Ijeawele: un manifest feminist în cincisprezece sugestii, romanul Americana, iar acum, iată, şi volumul de povestiri publicat în 2009.

Violenta proză care deschide cartea, „Celula Unu“, surprinde într-o cheie kafkiană horror represiunile sîngeroase ale unui guvern african corupt, dar celelalte unsprezece proze, plasate în Nigeria sau în State, surprind cu fineţe şi cu multă culoare conflictele culturale deopotrivă la nivel personal şi social ale unor femei nigeriene tinere care încearcă să-şi facă o viaţă departe de continentul african. Toate relaţiile din carte evoluează pe marginea unor rupturi, personajele confruntîndu-se cu delicata problemă a echilibrului dintre asimilare şi adaptare, într-un context marcat de aşteptări şi prejudecăţi, de nesiguranţă şi nevoi. Dar vulnerabilitatea dislocării este întotdeauna contracarată de o anume dîrzenie a personajelor. În proza titulară („The thing around your neck“ în original), narată la persoana a doua şi într-un ritm foarte alert, o tînără ajunge în State, după ce cîştigă loteria vizelor, e molestată de unchiul care o primise în gazdă, are norocul să întîlnească un bărbat alb aproape perfect, dar „legătura“ cu ce-a lăsat acasă e prea strînsă. În „Aranjorii de căsătorii“, o tînără orfană este căsătorită de unchii ei cu un nigerian ajuns medic în State, doar pentru a constata ulterior că acesta încă era căsătorit de convenienţă cu o femeie care acceptase să-l ajute astfel cu viza. Dacă în prima povestire bărbatul american este îndrăgostit de nigeriană inclusiv datorită originilor ei africane, pe care le cunoaşte şi le admiră, în cea de-a doua, bărbatul nigerian o forţează pe tînăra lui soţie să renunţe la tot bagajul cultural african (limbă, gesturi, feluri de mîncare) pentru o asimilare pînă la dispariţie în peisajul social american. În „Ambasada Americii“, o altă povestire pe tema (inclusiv a) cuplului, o femeie îndoliată de recenta moarte a copilului în timpul războiului civil refuză să-şi mărturisească drama pentru a obţine viza şi a trece graniţa pe urmele soţului.

Cumva paradoxal, cele mai bune povestiri nu au însă în centru relaţia femeie – bărbat şi confruntarea cu Occidentul. În „O experienţă intimă“, două femei găsesc un refugiu comun în timpul unei altercaţii sîngeroase între africanii creştini şi africanii musulmanii. Femeile aparţin celor două religii aflate în conflict deschis, iar apropierea lor este surprinsă cu multă delicateţe. În „Fiorul“, o studentă recent părăsită de iubitul ei găseşte consolare în prietenia cu un alt tînăr nigerian, de data asta gay şi foarte religios, ameninţat cu deportarea. În „Fantome“, doi bărbaţi intelectuali, foşti colegi de baricadă în vremuri tulburi politic, se reîntîlnesc după mulţi ani, unul dintre ei suspectîndu-l pe celălalt, dispărut şi crezut mort vreme îndelungată, de un pact oportunist. În fine, în „Colina Maimuţei Săltăreţe“ – singura proză satirică din carte şi, probabil, cea mai autobiografică – este surprinsă atmosfera intelectuală plină de prejudecăţi rasiale interne din timpul unei rezidenţe literare a unor scriitori veniţi din mai multe ţări africane (vezi fragmentul de mai jos).

Deşi nu toate povestirile reuşesc să pătrundă în profunzimea psihologică a conflictelor şi cîteva personaje, mai ales cele masculine, n-au un profil conturat suficient (de altfel, cîteva situaţii de aici au fost între timp dezvoltate în masivul roman Americana, premiat cu National Book Critics Circle în 2013), scrisul Chimamandei Ngozi Adichie îţi lasă senzaţia puternică a neliniştii unor rătăcitori aflaţi departe de familie, de tradiţii, de viaţa pe care şi-ar fi dorit-o.

***

Chimamanda Ngozi ADICHIE
Ce simţi în jurul gîtului (fragment)

Candelabrul din sala principală atîrna atît de jos încît Ujunwa îl putea atinge cu mîna. Edward stătea la un capăt al mesei lungi, cu față de masă albă, Isabel, la celălalt capăt, iar participanții între cei doi. Podeaua de lemn masiv trosnea zgmotos în timp ce chelnerii împărțeau meniurile. Medalioane de struț. Somon afumat. Pui în sos de portocale. Edward i-a îndemnat pe toți să ia struț. Era pur și simplu groozaav. Lui Ujunwa nu-i surîdea ideea de a mînca struț, nici nu știa că oamenii mănîncă struț, și cînd a spus asta, Edward a rîs binevoitor și a zis că, desigur, struțul e o emblemă africană. Toată lumea și-a comandat struț și cînd Ujunwa a primit puiul, cu prea mult suc de citrice, s-a întrebat dacă nu cumva chiar ar fi trebuit să comande struț. Oricum arăta ca friptura de vită.

După aceea, participanții s-au adunat în foișor, cu excepția ugandezului, care s-a retras cu Edward și Isabel. Au încercat să prindă insecte zburătoare, au băut vin, au rîs și s-au luat peste picior: Voi, kenyenii, sînteți prea supuși! Voi, nigerienii, sînteți prea agresivi! Voi, tanzanienii, n-aveți deloc stil! Voi, senegalezii, sînteți prea spălați pe creier de francezi! Au vorbit despre războiul din Sudan, despre declinul colecției African Writers (Scriitori africani), despre cărți și despre scriitori. Au căzut de acord că Dambudzo Marechera era fenomenal, că Alan Paton era arogant, că Isak Dinesen era impardonabilă. Kenyanul și-a luat un accent specific european și, trăgînd din țigară, a declamat ceea ce spusese Isak Dinesen despre cum copiii Kikuyu deveneau retardați mental la nouă ani. Au rîs. Femeia din Zimbabwe a spus că Achebe era plictisitor și că nu făcea nimic cu stil, iar kenyanul a spus că asta era un sacrilegiu și s-a repezit la paharul ei de vin, pînă cînd ea a rectificat, rîzînd și spunînd că, evident, Achebe era sublim. Senegaleza a spus că aproape a vomitat cînd un profesor de la Sorbona i-a zis că Joseph Conrad era de partea ei, de parcă n-ar fi putut hotărî singură cine era de partea ei. Ujunwa a sărit și ea, perorînd prostii, încercînd să-i imite pe africanii lui Conrad, simțind în cap ușurătatea dulce a vinului. Tipa din Zimbabwe s-a împiedicat și a căzut în fîntîna arteziană și a ieșit împroșcînd apă, cu dread-urile ude, spunînd că a simțit niște pești mișunînd pe acolo. Kenyanul a zis că o să folosească asta în povestirea lui – pești în fîntîna arteziană a complexului de lux – pentru că oricum nu știa despre ce să scrie. Senegaleza a spus că povestea ei era chiar povestea ei, despre cum și-a jelit iubita și despre cum durerea i-a dat curaj să le spună părinților că e gay, deși acum aceștia îi priveau lesbianismul ca pe o glumă și continuau să vorbească cu alte familii despre un tînăr eligibil. Sud-africanul negru a părut alarmat cînd a auzit „lesbiană“. S-a ridicat și a plecat. Kenyanul a zis că sud-africanul îi amintea de tatăl său care mergea la biserică și nu vorbea cu oamenii de pe stradă pentru că nu erau izbăviți. Femeia din Zimbabwe, tanzanianul, sud-africana albă și senegaleza au vorbit cu toții despre tații lor…