Combinagii și vieți paralele
● Dan Lungu, Șoferul din Oz, Editura Polirom, 2022.
După un ocol publicistic cu o poveste pentru copiii contemporani, Dan Lungu pare a se întoarce la problematica „realistă” care l-a consacrat. Instrumentele narative sînt aceleași ca-n Fetița care se juca de-a Dumnezeu sau ca-n Pîlpîiri, de pildă, și sînt la fel de eficiente estetic, doar decupajul României de azi e altul. Și-n Șoferul din Oz se asociază fericit umorul, ironia, tandrețea, caracterele hiperbolizate și inevitabila tentație a parabolei socio-politice cu priză imediată. Avem deja – slavă Domnului! – o familie de prozatori a căror perspectivă la firul ierbii a generat o literatură gustată cu un zîmbet dulce-amar în colțul gurii. Nu cred că greșesc dacă includ în ea, la o evaluare rapidă, afini precum Florin Lăzărescu, Petru Cimpoeșu, Dan Alexe sau Răzvan Petrescu.
În Șoferul din Oz, Sergiulică e eroul care trimite în mod evident la miticul personaj al lui Frank Baum, salvatorul sufletelor tarate (deși el însuși e rezultatul unui eșec familial, un pierdut ca atîția alții în veșnica tranziție capitalistă de la noi). Boxer ratat, cu un fizic mai mult decît impozant, Sergiulică e șoferul și omul bun la toate în garda lui Boss, un interlop misterios care trăiește din aranjamente ilegale, relații profitabile și afaceri dubioase. De altfel, și Boss e tot un produs al tranziției autohtone, dar, din cauza vîrstei, e plasat cronologic mult mai în spate, undeva în negura ultimilor ani ai comunismului. Deși profund devotat stăpînului său, gata să răspundă la telefon la orice oră din noapte, să aștepte în mașină pe timp nedeterminat, să se lupte cu oricine e inamicul șefului și să se ducă oriunde e trimis, Sergiulică are propria viață secretă, propriile evadări, propriul spațiu de siguranță. E vorba de o iubită cu care visează să întemeieze cîndva o familie, să-și facă o casă undeva la țară și să iasă definitiv din interminabilele „combinații” văzute zi de zi în preajmă. De fapt, întregul roman e construit pe contrastul colorat dintre lumea imorală și violentă în care se mișcă protagonistul, ca aghiotant indispensabil al lui Boss, și cea a Oanei și a planurilor de-a rămîne cît de curînd alături de ea. Narațiunea se desfășoară ramificat, navigînd larg și sinuos prin labirintul complicat al lumii românești postdecembriste și prin posibilele ei variante de-a o aborda existențial fără capotare. Evenimentele riscante la care participă cei doi protagoniști, obsesia de-a da lovitura, de-a avea puterea, de-a intra în „lumea bună” și de-a se îmbogăți repede se izbesc de amintirile lor dureroase, de tipologiile candide ale unor cunoscuți, de scene domestice și de tot felul de interstiții duioase. Avem, de-o parte, nunți de romi terminate cu beții și bătăi crunte, povești despre dispariții și asasinate cu victime cărate pe bucăți în sacoșe, cutii misterioase descărcate din vagoane și plimbate în portbagaj, violuri, sinecuri stranii și funcții oficiale prin ministere mîncate de corupție, toate asezonate cu informații spectaculoase despre cine și cum a profitat de Revoluția din 1989. De cealaltă parte sînt episoadele din casa rurală a părinților Oanei, grija lui Sergiu pentru bunica lui invalidă, instantaneele din copilărie și scurtele proiecții imaginare cu viața fastă care va urma după ieșirea din fauna pernicioasă a „combinagiilor” de vocație.
La unele scene se rîde copios (partida de sex a lui Căpățînă cu Geanina în mașină, regăsirea inexplicabilă a lui Boss la o stînă izolată sau distribuirea aleatorie a diplomelor universitare într-un pseudo-secretariat), altele par rupte dintr-un absurd gogolian (așa-zisele atribuții de funcționar al Agenției ministeriale sau vocea „pisălogului” care analizează evoluția originală a democrației carpato-danubiene), ba unele capitole reprezintă poante extinse, cu destule replici și faze hazlii. Romanul lui Dan Lungu e, și din acest punct de vedere, unul simfonic, care alternează decorurile, tonurile, stilul, o cronică tragi-comică a prezentului nostru atît de spectaculos, o dare de seamă despre „gustul de sacîz al inutilității” și despre gîndul nebunesc de-a mai putea trăi decent vreodată în România. Totul e concentrat semnificativ în felul cum arată pompoasa Agenție de Prognoză și Dezvoltare la care Sergiulică îi ține locul lui Boss: „Agenția era compusă din trei camere la etajul doi al unei construcții din anii ’80, nu departe de hotelul în care locuiau. Pe cele patrusprezece etaje se aflau o puzderie de organizații și instituții, cu greu le-ai fi putut ține socoteala, dar lumea nu era așa de multă. Ici-colo cîte o siluetă. Dar rareori cele două lifturi, din care unul adesea stricat, se întîmpla să nu facă față. Jos, la intrare, era plin de plăci și plăcuțe, negre, aurii sau argintii, cu tot felul de denumiri, instituții de care nu auzise în viața lui. Agenții, autorități, servicii, fundații, asociații, corpuri de experți, ordine și organisme de gestiune colectivă, în fine, o întreagă junglă. Cît era coridorul de lung, pe stînga și pe dreapta, erau cabinete cu plăcuțe metalice, aurii, cu tot felul de titluri. Ei bine, la atîta amar de birouri, nu erau decît două veceuri, unul într-un capăt și altul în celălalt capăt. La cel mai apropiat de biroul lor, furtunul de scurgere de la chiuvetă era spart”. Veritabil castel kafkian, izolat, inutil și delabrat, Agenția pare o Românie în mic, prin care cetățenii beneficiari bîntuie fără rost, veșnici prizonieri ai combinagiilor și ai combinațiilor lor salvatoare.
Noul roman al lui Dan Lungu e o panoplie de lumi interconectate, într-un joc parodic de-a normalitatea. Finalul său apoteotic confirmă esența profundă a halucinației cotidiene: ea e însăși realitatea brută, una în care colcăie haotic mulțimea de vieți paralele ale personajelor, care mai de care mai greu de înțeles. Din ele, nici un șofer din Oz nu te poate scoate, oricît ai spera. Fiecare se salvează cel mult pe sine.
Adrian G. Romila este scriitor și critic literar. Cea mai recentă carte: Efectul întîrziat al pasiunilor de tinerețe, Editura Junimea, 2020.
