Căsătoria lui Teofil
Deși relatările despre culisele mariajului variază de la o sursă la alta, nu încape îndoială că Eufrosina a inițiat procesul. În anul 829, fiul ei vitreg avea probabil 16 ani, vîrsta potrivită pentru căsătorie, iar ea s-a pornit să îi găsească perechea potrivită. Întîlnim aici o a treia relatare a unei parade de mirese. Cea dintîi consemnată s-a petrecut cu prilejul căsătoriei lui Staurakios, fiul lui Nichifor I, în primul deceniu al secolului al IX-lea. Cea de-a doua a fost compusă puțin mai tîrziu, dar se referă la căsătoria desfășurată mai devreme, în 788, a părinților Eufrosinei, Maria din Amnia și Constantin al VI-lea, tutelată de împărăteasa Irina. A treia este cea de față, în care Eufrosina a selectat un grup de tinere de o frumusețe uimitoare, invitîndu-l pe Teofil să-și aleagă viitoarea soție. Potrivit unor versiuni, i-a dat chiar și un măr de aur cu care să joace rolul străvechi al lui Paris.
Am avea toate motivele să ne îndoim de detaliile complicate ale variantelor acestei parade a mireselor, păstrate în cronici ale secolului al X-lea, dacă nu ar fi un fapt cert că tînăra învingătoare a competiției care a devenit împărăteasă a fost mai tîrziu recunoscută ca sfîntă a Bisericii Ortodoxe. În amintirea faptelor ei, s-a compus o Viață în stil de panegiric, la sfîrșitul secolului al IX-lea sau la începutul celui de-al X-lea, probabil înainte să fie scrise aceste cronici. Urmînd regulile unei asemenea enkomia imperiale, dedicate în mod normal împăraților, autorul anonim subliniază frumusețea firească a împărătesei, calitățile ei morale și excepționalul ei spirit iconodul care au distins-o și i-au asigurat faima imperială. Scriind, așa cum scria, mult după eveniment, relatarea lui este elegant compusă ca să demonstreze însușirile împărătesei, urmărind să îl zdrobească pe hainul iconoclast, împăratul Teofil. Lasă să se înțeleagă limpede că Eufrosina, pe care o consideră mama împăratului, a fost cea care, în pregătirea căsătoriei, a adunat un grup de frumuseți fără cusur.
Așadar, s-ar zice că de data asta Eufrosina a preluat o inițiativă. Potrivit Vieții, au fost trimiși mesageri care să aleagă un număr de tinere atrăgătoare. Acesta este momentul cînd inima oricărui părinte din întregul imperiu care avea o fiică potrivită a început să bată mai repede. Fiecare își imagina: „Ce-ar fi dacă împărăteasă ar fi aleasă chiar copila mea?”. A intrat în funcțiune acel mecanism de atragere a nobilimii provinciale în viața metropolei, poate chiar în centrul curții imperiale. Din toate colțurile lumii bizantine, părinți bine informați și ambițioși au încercat să găsească o cale de a-și lansa copilul. Eufrosina, desigur, avea planurile ei proprii. Nu avea să-i permită lui Teofil să-și aleagă o pereche neadecvată, iar criteriul ei de potrivire poate să fi fost destul de neobișnuit. Frumusețea putea fi un factor, dar semnificative trebuie să fi fost și potențialul miresei de a deveni mamă, statutul familiei ei și atitudinea lor față de imaginile sfinte. Oricum, dacă este să dăm crezare poveștilor, printre frumoasele considerate potrivite Eufrosina adusese și cel puțin două iconodule zeloase. Teofil a respins-o pe prima, Casiana, apoi a „ales-o” pe cealaltă, Teodora – cea de-a treia doamnă a noastră în purpură.
De la „nimeni” la Împărăteasă
Ceremoniile de încoronare și căsătoria s-au desfășurat la 5 iunie 830, urmînd ritualurile prescrise. Astfel, încă o frumoasă provincială a fost ridicată la rangul suprem la care putea să aspire o doamnă de la Bizanț. La fel ca Irina, Maria și Teofana înaintea ei, Teodora s-a văzut transformată din „nimeni” în cel mai de seamă personaj feminin din imperiu. Familia a însoțit-o în capitală, așteptîndu-se la recompensele obișnuite. Și, spre deosebire de statutul modest acordat Mariei după ce devenise membră a dinastiei imperiale prin căsătoria din 788, Teodora a fost imediat ridicată pe tronul de împărăteasă. Pe Eufrosina nu o încerca ambiția de a o ține în umbră pe soția fiului ei vitreg ori de a păstra apartamentele imperiale. De fapt, ea s-a retras de la curte aproape imediat după încheierea ceremoniilor. Astfel, alegerea Teodorei de către Teofil este marcată în modul cel mai vizibil prin înlocuirea generației vechi cu cea tînără. Noul cuplu a dobîndit fără întîrziere autoritatea deplină la Marele Palat.
Toate relatările păstrate despre parada mireselor își prezintă argumentele în așa fel încît susținătorii venerației icoanelor ies mereu învingători, iar adversarii lor distrugători de icoane ies învinși. Ceea ce vor să spună este că Eufrosina a pus la cale acea competiție în așa fel încît fiul ei vitreg nu-și putea alege decît o mireasă iconodulă: fie pe Casiana, care după eveniment s-a călugărit și și-a dedicat viața compunerii de imne și poeme religioase, fiind o scriitoare de valoare, una dintre puținele autoare din Bizanț, fie pe Teodora, care și-a dezvăluit esența de sfîntă iconodulă. Iar cea care a inițiat tîrgul de mirese a fost fiica Mariei din Amnia, nepoata împărătesei Irina, care restabilise venerarea icoanelor prin Sinodul de la Niceea din 787. Sensul evident este că Eufrosina era în secret o iconodulă care își ascunsese cu grijă credințele și reușise să-și inducă în eroare fiul vitreg. El apare astfel în mod convenabil ca un caraghios care și-a ales fără voie drept soție o iconodulă hotărîtă.
O asemenea interpretare teologică precisă ignora faptul că Eufrosina era porphyrogenetos, născută în purpură dintr-un cuplu conducător și crescută într-o aură absolut imperială, în pofida condițiilor neimperiale de pe Prinkipo. Grație neașteptatei cereri în căsătorie, a putut să se întoarcă la viața laică de împărăteasă din fruntea curții bizantine. Iar ca soție a lui Mihail al II-lea, și-a împlinit destinul imperial, reafirmînd toate caracteristicile conducerii bizantine, pe care mama, Maria, trebuie să i le fi inspirat. Eufrosina nu era o frumoasă provincială ca Teodora; ea provenea chiar din culmea societății bizantine și se întorcea acolo firesc. Identitatea ei de membră a cercului interior al conducerii imperiului era la fel de intensă ca angajamentul ei iconodul.
Așadar, cînd a sosit vremea să se ocupe de căsătoria fiului ei vitreg, Eufrosina era bine pregătită. Știa cît de important este să aleagă o tînără pe care să o poată influența, pentru ca la momentul potrivit să poată conta pe sprijinul ei. Trebuia în primul rînd să fie de vîrsta la care să poată naște mulți copii sănătoși și să nu provină dintr-o familie provincială prea puternică (ori cu relații prea întinse), care să-i rămînă mereu fidelă împărătesei Eufrosina și să nu o înfrunte în nici un fel. Chiar dacă Eufrosina ar fi putut să organizeze o paradă de formă cu tinere adecvate și să verifice familiile implicate, i-ar fi fost greu să asigure ca evenimentul să fie monopolizat de iconoduli nedeclarați. Pare mult mai credibil să fi permis să apară doar unor tinere pe care le considera potrivite să ia parte.
În cele din urmă, Teofil a luat decizia finală și Teodora i-a devenit mireasă. I-a născut în succesiune rapidă trei fiice și un fiu, care a murit de mic; alte două fiice, iar în 840 un fiu, în sfîrșit: Mihail, care și-a moștenit tatăl în 842. Căsătoria pusă la cale de Eufrosina în 830 s-a dovedit durabilă. Cei doi s-au potrivit bine, după standardele medievale și, chiar și după moartea lui, Teodora i-a arătat un devotament remarcabil. Indiferent dacă fusese vorba cît de cît de un concurs de frumusețe ori, mai simplu, de o alianță între două familii de statut inegal, semnificația mariajului este confirmată de succesul familiei Teodorei în capitală. Mama ei, Florina, avea trei surori care au încheiat căsătorii bune, iar cei doi frați ai ei au făcut și ei cariere, după cum se așteptaseră.
Teofil pare să se fi ocupat de numeroasa familie a soției sale. A onorat-o mai ales pe soacra lui, creînd un titlu cu totul nou: zoste patrikia („patriciană a cingătorii”, nume care provenea din semnul distinctiv al rangului, brîul extrem de bogat decorat, zoste). Ridicînd-o în acest fel, a stabilit o înaltă poziție destinată exclusiv doamnelor de la curtea bizantină: soacra împăratului urca pe cea de-a cincea treaptă în ierarhie imperială. Există puține dovezi despre efectul noului titlu, de vreme ce Florina adoptase între timp numele mai creștin de Teoctista și prefera mediul monahal vieții la curte. Și-a stabilit un spațiu propriu la mănăstirea numită Ta Gastria, care a ajuns să fie strîns legată de ea și de familia ei. Cu toate astea, crearea unui rang nou și cît se poate de distins pentru mama împărătesei avea semnificația introducerii unui titlu rezervat exclusiv unei femei într-un sistem de ranguri și poziții guvernamentale deținute de bărbați. Poate că Teofil se gîndise doar la o cale de a o onora pe mama soției sale, dar este posibil să fi înțeles și necesitatea prezenței doamnelor la curte și hotărîse să-și consolideze controlul asupra lor în acest fel.
(fragment din volumul Împărătese în purpură pe tronul Bizanțului medieval aflat în curs de apariție, în traducerea lui Mihai Moroiu, la Editura Baroque Books & Arts)
Judith Herrin (n. 1942) este istoric britanic, profesor de studii bizantine și de Antichitate tîrzie la Princeton University și King’s College din Londra. A participat în calitate de arheolog la lucrările desfășurate în siturile de la Atena și Istanbul și este autoarea unor lucrări fundamentale despre perioada bizantină și a Evului Mediu timpuriu european.
