Apa lacului nu e niciodată dulce - fragment

23 mai 2023
image

Giulia Caminito

Apa lacului nu e niciodată dulce

Traducere din italiană de Oana Sălișteanu

Colecția „Raftul Denisei“, 2023

Humanitas Fiction

Biografie

Giulia Caminito s-a născut la Roma în 1988 unde a studiat Filozofie politică. În prezent trăiește la Roma și lucrează în industria editorială. Începînd cu 2016, anul care a marcat lansarea sa în arena prozei italiene contemporane, tînăra scriitoare a publicat, de-a lungul următorilor cinci ani, un volum de povestiri (2017) și trei romane care au primit prestigioase premii literare: La Grande A (2016), recompensat cu premiile Bagutta și Berto pentru debut, precum și Premiul Brancati pentru tinere talente, apoi, în 2019, Un giorno verrà, care a primit  Premiul Fiesole pentru autori sub 40de ani. Cel mai recent roman al ei, Apa lacului nu e niciodată dulce (L’acqua del lago non è mai dolce, 2021; Humanitas Fiction, 2023), ajunge finalist al Premiului Strega și cîștigă, în 2021, Premiul Strega Off și prestigiosul Premiu Campiello. Romanul este tradus în peste 22 de țări. 

Prezentare

În Italia anilor 2000, pe fundalul unei societăți care scoate repede și vizibil la iveală  disparitățile sociale, adolescenta Gaia trăiește într-o căutare agresivă a oricărei forme de echilibru, găsindu-și adesea refugiul lîngă lacul Bracciano, care înghite totul – oameni, statui, visuri. Dominată și supravegheată în permanență de o mamă acaparatoare – Antonia –, care s-a sacrificat pentru a-și menține familia în siguranță și pe linia de plutire, Gaia își caută vocea și-și revendică   independența. Scenariul sărăciei naște violențe nebănuite, Gaia însăși avînd în ea o mînie înăbușită care, atunci cînd explodează, frizează pînă și crima. Violența – la început măruntă, luînd chipul răutăților copilăriei, apoi, pe măsură ce Gaia crește, din ce în ce mai puternică și crudă, ca un ultim bastion al propriei libertăți,– devine singura cale de evadare dintr-o lume care nu-i acordă fetei nici o șansă. Dinapoia agresivității fruste, a precipitării vieții, reflectate excepțional în scrisul Giuliei Caminito, se întrevăd fărîme de umanitate: nevoia de iubire, loialitatea, adevărul.

„Giulia Caminito dă viață unui roman ancorat în realitate, dar în același timp străbătut de o radicală neliniște, care face din scrisul ei, distilat și precis, colţuros și poetic, ultimul bastion în fața atîtor fantasme ce îi dau tîrcoale. Lacul este o oglindă magică: pe fundul lui, alături de ieslea de Crăciun din adîncuri, vedem cufundată și tinerețea, în nesfîrșita ei luptă cu nefericirea. E cu neputință să nu fim captivați și transportați de acest roman de o eleganță și o maturitate ieșite din comun.” 

La Stampa

„Un roman care vorbește despre furie, adolescență și despre visurile după care alergăm. O carte care ți se strecoară pe sub piele.“

Marie Claire

Fragment

4

Lumea e o piscină prea rece

[...] Spațiul în care ne dăm noi întîlnire l-am numit piațeta, dar de fapt nu e decît o intersecție de străzi din cartierul Claudia al locuințelor rezidențiale, partea cu vilișoarele, care în Anguillara se întinde de la gară pînă la drumul spre lacul dinspre Martignano.

Piațeta nu are nici un punct de atracție, nu sînt acolo decît un felinar în jurul căruia te poți așeza, niște drumuri pe care poți merge doar pe roata din spate, nu tu baruri, chioșcuri de ziare sau săli de biliard, locul în care ne strîngem nu e lîngă lac, ci aparține zonei recente a localității. 

În jur sînt puține puncte de atracție: piscina unui hotel unde se plătește intrarea și unde iarna se țin cursuri de înot și de polo, niște terenuri agricole, unele private, pline de căpițe de fîn, și o casă abandonată de ani buni.

Agata și Carlotta susțin că Federico mă iubește cu acel tip de dragoste care te face să îți iasă untul pedalînd la urcuș și că pentru mine și-ar sacrifica prieteniile și stabilitatea economică, dar eu pentru el nu simt decît recunoștință și mă țin la distanță, pe bicicletă îl apuc de brîu fără să îl strîng, iar cînd ajungem în piațetă îi vorbesc puțin și fără tragere de inimă.

Federico e unul dintre amicii lui Andrea și împreună cu alți cîțiva a ales piațeta ca loc principal al întîlnirilor noastre, își aduc de fumat și își petrec multe ore vorbind despre cum s-a terminat campionatul de fotbal, dacă are cineva vreo minge mai și joacă puțin, dar activitatea lor preferată e să viziteze casa părăsită. 

Eu încă nu am nici o cunoștință despre sexualitatea mea, m-am frecat cîteodată de pernă, în pat, din motive pe care nici măcar eu nu le-am înțeles, crîmpeie de imagini capturate de prin revistele lui Mariano, de prin conversațiile auzite pe stradă, de pe panourile cu reclame. Imaginarul meu e sărăcuț, experiența mea se reduce la faptul că îi văzusem despuiați pe frățiorii mei, ceea ce pentru mine nu era nicicum ceva interesant. De ani buni părinții mei nu mai fac sex, și nici unul dintre noi nu dorește să investigheze această absență din viața lor. Acum sînt mai puțin apropiați ca niciodată, dar partizani ai unei dureri, aceeași și opusă totodată. 

Singura care are idei mai limpezi în această privință e Carlotta, care mie și Agatei ne destăinuie cereri și propuneri din partea masculilor de prin zonă, căscînd ochii plină de triumf, ceea ce pentru mine e și incitant, și grețos în același timp.

Eu și Agata ne percepem propria ignoranță ca pe ceva rușinos, ne dăm îndărăt în fața evoluției evenimentelor, nu cunoaștem lexicul, nu înțelegem cum se intră în vorbă, plutim la sfîrșitul copilăriei noastre cu trupurile plate, fără sîni și fără fese, ca niște manechine din vitrină. 

Agata e mai interesată decît mine de poveștile Carlottei despre Francesco, Vincenzo, Lorenzo; în fiecare zi se mai adaugă un nume la colecția ei de lucruri făcute și trăite. 

În astfel de discuții, cea mai mare mărturisire pe care o pot face e legată de interesul meu pentru Andrea, care pentru mine rămîne singurul ce-mi stîrnește fiori și bătăi repezi de inimă. Din acea zi cu parcul de distracții au trecut cîteva luni, nici lui, nici amicelor mele nu le-am vorbit de Mariano și de alungarea lui de acasă, nu am pomenit nimănui de războiul rece în desfășurare între pereții casei noastre. Andrea pare să aibă față de mine un respect care adesea se transformă în detașare, nu mie îmi cere țigări sau bani, nu pe mine mă duce cu bicicleta, nu eu sînt cea care îl însoțește pe cîmpurile alea, nu eu îi stau în preajmă cînd strivește cu o piatră sîmburii de pin ca pe niște viermi.

Despre Carlotta în scurtă vreme încep să circule zvonuri, acuzații, minciuni, șușoteli. S-au înmulțit numele celor cărora și-a dăruit corpul, cei cu pipăielile, cei cu mîna printre coapse, cei cu blugii desfăcuți, cei cu așază-te în genunchi aici, de la doi au devenit douăzeci, treizeci, se pare că toți masculii din sat au văzut-o goală și că tuturor le-a oferit plăcere și satisfacție. 

Într-una dintre serile în care rămînem să înnoptăm în casa Carlottei, înghesuite toate trei într-un pat de o persoană și jumătate, eu și Agata ascultăm raportul ei minuțios despre niște intimități care ne sînt atît de străine. 

Cînd noi o întrebăm cum se face chestia asta, ea răspunde: E simplu, te așezi în spatele lui, întinzi mîna și pipăi. 

Eu atunci deschid ochii spre tavan și văd posterele de pe pereți, cîntăreții pop, actorii, Titanicul care s-a scufundat și Jack care nu s-a salvat și mă gîndesc că nici noi nu ne vom salva. 

Carlotta insistă că ar trebui să mă ofer lui Andrea, ei nu refuză niciodată dacă li se propune să fie mîngîiați, iar eu răspund că nu sînt în stare. Adevărul e că nu am chef, dar nu știu să îmi explic acest lucru. 

Dacă stai în spatele lor nimeni nu te privește în ochi, observ eu, iar comentariul meu reticent rămîne suspendat. 

Într-una dintre după-amiezile următoare, eu și Agata stăm sub felinarul piațetei și o așteptăm pe Carlotta cu orele, trebuia să sosească la patru, dar e ora șase și încă n-a apărut. Federico ne pune în gardă că s-a dus la casa părăsită cu cinci băieți, nu se știe cînd se vor întoarce.

Agata zice: Termină.

Iar eu simt în continuare că nu fac față nici acelei judecăți, nici acelei sentințe. Ar trebui să ne ridicăm și să mergem și noi la Carlotta în acea casă, să pipăim, să lingem, să o imităm, și totuși nu schițăm nici un gest, eu mă simt ca de ciment și nu-mi doresc decît singurătatea și reprimările mele.

Cînd Carlotta se întoarce de la casa părăsită, și treptat își fac apariția și cei cinci băieți, pe unii îi cunoaștem, pe alții nu, are un zîmbet satisfăcut, dar schimonosit pe față, ca cel al unui comic la sfîrșitul spectacolului, care în culise se transformă în plîns, pentru că publicul nu a aplaudat destul. 

Acea senzație inițială a succesului, care o făcuse să se simtă apreciată și luată în seamă, începe să se atenueze și capătă nuanțe noi.

Eu mă ridic și o iau pe drumul care duce la casa părăsită, unde nu fusesem niciodată, vreau să văd ce ascunde, ce revelații pentru vîrsta la care creștem, ce rituri inițiatice, ce oracole viitoare sînt acolo. 

Mă trezesc într-o vilișoară simplă cu două etaje, cu WC-urile smulse, duhoare de canal, prezervative folosite peste tot pe jos, sticle de bere aruncate, pachete goale de țigări, chiștoace, cutii de vopsea, desene pe zid, nume scrise pe pereți, deslușesc numele Carlottei, lîngă care e marcată o inimioară – e roșie. 

Pereții acelei case răsună de neînțelegeri și corpuri strivite, de pretenții și eșecuri, de sîni care nu au crescut și celulită apărută la îmbinarea coapselor, de pantalonași cu talie joasă, oribil de purtat pe sub burta aia lăsată: ai treisprezece ani, apucă-te de o cură de slăbire, elimină toate înghețatele și bomboanele, mănîncă cît mai puțin, pînă dispari de tot.

Săptămîna următoare luna august se termină, iar în noi crește îngrijorarea că vara nu se va mai întoarce.

Ne așteaptă liceul, orele, colegii, opțiunile.

Ne decidem să mergem cu toții la piscina hotelului pentru a sărbători ultimele zile împreună și ca să ne petrecem ziua plonjînd în cap de pe trambulină, iritîndu-i pe ceilalți cu copii mici, mîncînd înghețate Magnum, stînd turcește la soare. Federico vede că tot scormonesc prin portofelul meu care e gol, și face gestul frumos de a-mi plăti el intrarea, eu îi spun un mulțumesc cu jumătate de gură, aș fi preferat ca altcineva să se fi oferit, poate una dintre prietenele mele.

Port un costum de baie din două piese pe care mi l-a împrumutat Agata și mă simt expusă unui scandal public, umblu cu prosopul strîns peste piept și mă așez la umbră, că oricum în cîteva minute mă fac roșie ca un pepene. Îl văd pe Andrea că îmi face un semn spre el, vrea să mă arunce în piscină, dar eu dau din cap că nu.

De mai multe nopți dorm foarte prost, chircită, cu genunchii îndoiți, cu gîtul cocîrjat între umeri, cu fălcile strînse, chiar dacă am ținut mai departe pînzele care ne separă camera, fratele meu nu mai este. Cînd l-am sunat de la cabina telefonică mi-a zis: La Ostia e foarte cald.

În casă trupurile noastre sînt reci, ne mișcăm rigizi ca niște oameni de zăpadă dintr-o cameră într-alta, iar această lîncezeală nu am de gînd să o destăinui nimănui, o țin bine zăvorîtă în acel spațiu strîmt care e memoria familiei mele.

Mă rătăcesc printre gînduri și mă trezesc că sînt în plin soare, umbra s-a tot mutat și m-a părăsit, îi văd pe ceilalți stropindu-se în bazin, alergînd pe marginea piscinei, plonjînd, atunci mă bag și eu în apă, pentru că simt cum îmi arde pielea, dar ies imediat, clorul îmi amintește de anii de gimnaziu și de toate cele la care n-aș vrea să mă mai gîndesc, îmi recuperez cu greu prosopul.

Privesc în jur, nu o mai văd pe Carlotta și o întreb pe Agata unde o fi dispărut, ea îmi spune că s-a dus să facă duș, voia să meargă acasă, așadar îl întreb pe Federico dacă are intenția să plece și el, pentru că mă simt stoarsă, doborîtă de căldură și de propria-mi neputință, el îmi răspunde sigur și că mă așteaptă la ieșirea din piscină.

Eu atunci îmi strîng lucrurile, șamponul cu eucalipt pe care l-am șterpelit de la tata, țin sticluța în mîna stîngă și peria în dreapta, las dîre de apă pe unde trec, las urme de papuc, intru în vestiar și zic: Carlotta?

Aud cum curge apa dintr-un duș. 

Ți-am adus șamponul, mai zic.

După care se face liniște, dușul amuțește, două persoane șușotesc, iar eu sînt pe culoarul care duce către lucrurile pe care nu știu cum să le fac: cum să mă dăruiesc, să mîngîi, să mă bucur.

Ușa dușului se deschide, și Andrea iese primul, îl văd că se furișează afară fără să mă privească, își aranjează costumul de baie, ia prosopul și-l leagă la brîu. Ne aflăm în vestiarul femeilor, și eu am rămas cu peria aia în mînă și cu mirosul de eucalipt.

Carlotta iese și ea din aceeași cabină de duș, își ține sutienul costumului cu o mînă și zice: Iată-mă!

Eu am rămas încremenită în același loc, la fel și Andrea, formăm un triunghi isoscel de turbulențe. Mi-ar fi plăcut să nu-mi fi urmat instinctul de a o căuta, așa cum știu mereu și fără greș dacă tata a rămas cu roata scaunului lui înțepenită de masă, dacă unul din gemeni a făcut pe el, pentru că am un al șaselea simț al lucrurilor care ies prost. 

La acel iată-mă nu scot un cuvînt, ci așa cum sînt, cu părul meu roșu și ud, cu papucii mei albaștri închiși cu arici și degetele prea evidente, fac cale-ntoarsă și ies din vestiar și din piscină, țin strîns peria, țin strîns șamponul, mă îndrept spre drum, Federico mă vede și mă întreabă ce s-a întîmplat, este gata să meargă acasă, dar eu nu răspund. 

Am suferit un afront dur și în viscerele mele procesez care e modul potrivit de a reacționa, cum să ridic pistolul către țintă. Ea știa de această iubire a mea, ea îmi știa neputința, tăcerile, nedumeririle, ea m-a ascultat cum îi mărturiseam sentimentele mele care, în adîncul meu, erau definitive, dacă nu m-aș fi ridicat, dacă nu m-aș fi dus la dușuri, ea în veci nu mi-ar fi destăinuit acest lucru, pe la spate, ea săvîrșea un delict.

Această primă trădare e, pentru mine, o agresiune pe care o rețin în gene și nu o transform în lacrimă, ci o comprim, ca și cum aș poseda o presă industrială, un clește, și astfel trădarea este zdrobită de arșița dezgustului meu. Merg grăbită spre casă, intru încă udă, tot cu peria, eucaliptul și plici-plici-ul șlapilor mei.

Părinții mei stau în colțuri diferite ale mesei și se privesc fix, își trimit deochiuri și blesteme prin forța gîndului, eu sînt încă toată umedă și îmi țin cu greu echilibrul, soarele m-a bătut în capul care acum mi se învîrte, fac doi pași și alunec, prăbușindu-mă. 

După doar cîteva zile la New York se prăbușesc și Turnurile Gemene. 

5

Melologo

Vara e pe sfîrșite, și mama descoperă cele patru cărți pe care le-am împrumutat de la bibliotecă: două le-am pus în baie și alte două sînt pe noptieră, în camera mea.

O văd în picioare, sprijinindu-se de mașina de spălat, cum răsfoiește una din ele și cum dă paginile cu repulsie, și înainte și înapoi, cartea are copertă roz aprins, literele verzi sînt în relief, și se intitulează Casa aceasta e un dezastru. 

Cine e această Linda Romsey? întreabă ea, pocindu-i numele pe care îl repetă de trei ori, pronunțîndu-l mereu greșit, e în continuare cu spatele la mine, în timp ce eu sînt în pijama și desculță, dincolo de ușă.

Nu știu, cea care a scris cartea, răspund eu și simt cum stomacul îmi bolborosește.

Și cine o cunoaște? Ce scrie? Maică-mea sucește cartea apucînd-o de cotor, o scutură ca și cum ar trebui să cadă din ea ceva ascuns înăuntru, vreun mister despre persoana mea, vreo motivație a existenței mele pe lume.

Prietenele mele o citesc…

Și tu ce faci cu cărțile astea? Tonul vocii ei se ridică, și ea se întoarce spre mine.

Toată vara n-ai făcut decît să-ți pierzi timpul, numai asta ai făcut. Vrei să te duci la liceul clasic? Știi tu ce însemna pentru mine să urmez liceul clasic, eu nici nu îmi permiteam să visez să ajung la liceu, eu am opt clase, am învățat totul singură, vedeam fetițele cu ghiozdanul în spate, iar eu eram deja la muncă în casa unei bătrîne, spălam scările, după nu foarte mulți ani am rămas însărcinată, am avortat, apoi din nou însărcinată, pe urmă s-a născut Mariano, casa aceasta e un dezastru? Legitimația de bibliotecă te-am pus s-o faci ca să citești ce se cuvine. Te duci la liceul clasic ca să vorbești de această Linda nu știu cum, de o necunoscută, de cărțile astea colorate, dar ce, ai opt ani? Ai cerut sfatul bibliotecarei, cum ți-am spus să faci? 

Da, dar mi-a dat niște cărți grele…

Deci așa ești tu, cînd vin chestiile grele le părăsești. Faci și tu ceea ce fac toți, faci și tu ceea ce nu servește la nimic.

Mamă, e o carte ușoară, să treacă timpul, zic eu, arătînd înspre ceea ce ea încă mai ținea în mînă.

Cărțile nu se țin la closet, nu sînt ca revistele de la coafor. Timpul deja trece, draga mea, timpul ăsta s-a terminat și tu nu ai citit nimic. Vrei să studiezi latina, vrei să studiezi greaca veche? Casa aceasta e un dezastru?

Maică-mea pune energic cartea pe mașina de spălat, pentru că e de la bibliotecă, nu a noastră, că altfel, nici nu știu, ar fi făcut-o ferfeniță, i-ar fi înghițit paginile, ar fi șters cu ea sosul de roșii de pe jos. Se întoarce spre mine, are privirea celui care nu scapă prada din gheare.

De azi înainte îmi arăți și mie cărțile pe care le iei de la bibliotecă, vrei să urmezi liceul clasic cu prietenele tale? Atunci apucă-te să înveți. Școala e un privilegiu. Nu o să îți fie îngăduit să stai cu burta în sus, ori înveți, ori ești nimeni. Ai înțeles? Tu vrei să fii nimeni? 

Eu rămîn tăcută și mă gîndesc la fața rotunjoară a bibliotecarei, cu bretonul ei strîmb și năclăit, pe care nu și-l spală prea des, la degetele ei cu unghii roase, la inelele colorate pe care le poartă, unul albastru pe degetul mare, la cărțile pe care le ia de la subsol și pe care le aduce sus, la lista pe care mi-a dat-o cînd i-am cerut un sfat, pentru că maică-mea voia ca eu să citesc cărți serioase, cărți adevărate, care îți dau fiori și te fac să plîngi. 

Am văzut o carte pe aici prin casă acum cîtăva vreme a unei englezoaice, cum se numea? continuă maică-mea netulburată.

Jane Austen, răspund eu și simt cum picioarele îmi fierb, cufundate într-o băltoacă încinsă, în ciorba cuvintelor noastre.

Păi și era grea? Păi dacă au făcut și film după ea, strigă ea, și cartea mea pare un hoit, ceva mort și înfricoșător, iar ea apasă cu degetele pe copertă, dibuindu-i greșelile. 

Dar tu nu ai citit-o, mă apăr eu.

Eu nu contez, eu muncesc tot timpul, știi tu ce înseamnă să muncești? Nu prea cred, te tot plîngi, doar cu asta te ocupi. Ești un ghimpe în picior.

Mă întorc la muțenia mea pasivă, și în acea lipsă a oricărui zgomot aud zumzetul cărților pe care poate nu le voi citi niciodată, mă întreb oare de ce se încrîncenează așa, oare ce o vrea pentru mine, oare ce urzește și ce proiectează, mă întreb dacă toate astea au de-a face cu absența fratelui meu, dacă nu cumva acum a devenit evidentă lipsa mea de valoare, dacă nu cumva vrea cu orice preț să mă îndoape cu atîtea cunoștințe, să îndese în mine ca într-un sutien, ca într-un palton, ca într-un portofel. 

Tu asculți ce-ți spun?

Da, ascult. 

Parcă ești un pește mort, mă privește, și simt cum mă străpunge o durere dinspre burtă înspre șale.

Dacă nu iei media opt la liceul ăsta pe care l-ai ales, tu nu mai ieși din casă, te încui aici, eu și taică-tău urmează să dăm o groază de bani pe manuale, îmi ești datoare. 

Da.

O să citim împreună dacă nu o să înțelegi, o să învăț cu tine, trebuie să reușim, e musai să reușim, îi tremură glasul în timp ce deschide hubloul ca să scoată și să întindă rufele ude din mașina de spălat la care încă plătește ratele. Mama nu suportă să amestece rufele negre cu cele colorate, dar nici să irosească apa nu îi place, închide robinetul în timp ce mă spăl pe dinți, se irită dacă fac duș mai mult de zece minute. 

Acel împreună mă înghite ca o închisoare, e un noi în care nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să locuiesc.

comunism jpg
Istoria comunismului: lecturi esențiale pentru a înțelege un fenomen global
Comunismul a fost un fenomen global care a influențat profund secolul XX, iar studiul său continuă să fie de mare interes pentru istorici, politologi și publicul larg.
comunicat instituto cervantes espacio femenino 2024 jpg
Cinema feminin din Spania și America Latină, în luna martie, la Institutul Cervantes din București
Și în acest an, luna femeii este sărbătorită la Institutul Cervantes cu o serie de filme care aduc în atenția publicului o serie de creații cinematografice semnate de artiste din spațiul cultural hispanic.
1038 16 IMG 20220219 WA0027 jpg
Compilați, compilați...
Îi las plăcerea să reflecteze asupra
p 17 jpg
La contactul cu pielea
Smoke Sauna Sisterhood e pe de-a-ntregul cuprins în titlul său: într-o saună retrasă.
1038 17b Idles Tangk webp
Tobe + chitare = love
Nu știi neapărat ce vrea să fie acest prolog, dar exact fiindcă e un prolog mergi mai departe
image png
387326384 1387431755465458 2939236580515263623 n jpg
Orice sfârșit e un nou început
Când faci febră, când plângi din senin, când râzi cu toată gura știrbă.
Afișe Turneul Național 08 jpg
Martie este luna concertelor de chitară
În perioada 16-30 martie 2024, Asociația ChitaraNova vă invită la concertele din cadrul turneului național „Conciertos para Guitarra”.
426457521 938541944508703 1123635049469230038 n jpg
One World Romania – Focus Ucraina: proiecție „Photophobia”
„Photophobia” marchează doi ani de la începerea războiului în Ucraina și va avea loc pe 24 februarie la Cinema Elvire Popesco.
1037 15 Maria Ressa   Cum sa infrunti un dictator CV1 jpg
O bombă atomică invizibilă
Ce ești tu dispus(ă) să sacrifici pentru adevăr?
p 17 2 jpg
Spectacol culinar
Dincolo de ținuta posh, respectabilă și cam balonată, a filmului, care amenință să îl conducă într-o zonă pur decorativă, cineastul găsește aici materia unei intime disperări.
1037 17 cop1 png
Liric & ludic
Esența oscilează între melancolie și idealism romantic.
Vizual FRONT landscape png
FRONT: expoziție de fotografie de război, cu Vadim Ghirda și Larisa Kalik
Vineri, 23 februarie, de la ora 19:00, la doi ani de la începerea războiului din Ucraina, se deschide expoziția de fotografie de război FRONT, la Rezidența9 (I.L. Caragiale 32) din București.
image png
Lansare de carte și sesiune de autografe – Dan Perșa, Icar 89
Vă invităm joi, 15 februarie, de la ora 18, la Librăria Humanitas de la Cişmigiu (bd. Regina Elisabeta nr. 38), la o întâlnire cu Dan Perșa, autorul romanului Icar 89, publicat în colecția de literatură contemporană a Editurii Humanitas.
p 16 O  Nimigean adevarul ro jpg
Sfidarea convențiilor
O. Nimigean nu doar acordă cititorului acces la realitatea distorsionată pe care o asamblează, ci îl face parte integrantă a acesteia.
1036 17 Summit foto Florin Stănescu jpg
Teatru de cartier
Dorința de a surprinde tabloul social în complexitatea lui, cu toate conexiunile dintre fenomene, are însă și un revers.
p 23 Compozitie pe tema Paladistei, 1945 jpg
Victor Brauner – Paladienii și lumea invizibilului
Reprezentările Paladistei sînt prefigurări fantastice în care contururile corpului feminin sugerează grafia literelor unui alfabet „erotic“ care trimite la libertatea de expresie a scrierilor Marchizului de Sade.
1 Afiș One World Romania 17 jpg
S-au pus în vînzare abonamentele early bird pentru One World România #17
Ediția de anul acesta a One World România își invită spectatorii în perioada 5 - 14 aprilie.
Poster orizontal 16 02 2024 Brahms 2  jpg
INTEGRALA BRAHMS II: DIRIJORUL JOHN AXELROD ȘI VIOLONISTUL VALENTIN ȘERBAN
Vineri, 16 februarie 2024 (19.00), ORCHESTRA NAŢIONALĂ RADIO vă invită la Sala Radio la cel de-al doilea concert dintr-un „maraton artistic” dedicat unuia dintre cei mai mari compozitori germani.
1035 16 coperta bogdan cretu jpg
Două romane vorbite
Roman vorbit prin încrucișări de voci, ele însele încrucișate biografic în feluri atît de neașteptate, cartea lui Bogdan Crețu reușește performanța unei povești de dragoste care evită consecvent patetismul.
p 17 2 jpg
Plăcerea complotului
Pariser nu e naiv: Europa nu mai e aceeași.
1035 17 The Smile Wall Of Eyes 4000x4000 bb30f262 thumbnail 1024 webp
Forme libere
Grupul The Smile va concerta la Arenele Romane din București pe data de 17 iunie 2024, de la ora 20.
Poster 4 copy 12 09 02 2024  jpg
Din S.U.A. la București: dirijorul Radu Paponiu la pupitrul Orchestrei Naționale Radio
În afara scenelor din România, muzicianul a susţinut recitaluri şi concerte la Berlin, Praga, Munchen, Paris, Lisabona, Londra.
1034 16 O istorie a literaturii romane pe unde scurte jpg
„Loc de urlat”
Critica devine, astfel, şi recurs, pledînd, ca într-o instanţă, pe scena jurnalisticii politice şi a diplomaţiei europene pentru respectarea dreptului de liberă exprimare şi împotriva măsurilor abuzive ale regimului.

Adevarul.ro

image
Cum este terorizată de vecini o familie din Timișoara: „Coșmarul durează durează de 20 de ani, defilează cu topoare și cu un pistol prin curte” VIDEO
Imagini șocante surprinse de o cameră de supraveghere, în ele se observă cum mai mulţi cetăţeni de etnie romă terorizează o familie din Timişoara. Primarul Dominic Fritz a publicat imaginile și a făcut apel la instituţiile statului pentru a stopa acest fenomen.
image
Medicamentele care vor fi retrase din farmaciile din România, de săptămâna viitoare
Șapte medicamente de pe piață vor fi retrase pentru că nu respectă standardele de conformitate.
image
Perla Coroanei industriei auto din România. Cum a ajuns Uzina Aro în vizorul negustorilor de automobile din întreaga lume
Automobilul Românesc Original, ARO, supranumită „Florea de colţ” a munţilor, a cunoscut gloria în anii ’70 şi ’80. În Italia, în 1972, presa vremii vorbea elogios despre un câştigător al unui mare raliu automobilistic internaţional, cel de la Prato.

HIstoria.ro

image
Cine au fost „indezirabilii”?
Fondul „Bruxelles” al Arhivei Ministerului Afacerilor Externe păstrează în dosarele secțiunii consulare a Legației României la Bruxelles câteva istorii ale unor personaje de rang secund, aventurieri, delincvenți, propagandiști – așa-numiții „indezirabili”.
image
Atacul lui Cuza asupra masoneriei bucureștene
Modernizarea țării, pe care toți românii o doreau, dar care avea reprezentări diferite de la un grup social la altul, a generat tensiuni în tânărul stat. Programul de reforme al lui Cuza a început să fie contestat.
image
Răpirea lui Mussolini
În vara anului 1943, dictatorul italian Benito Mussolini (mai cunoscut și sub apelativul  pe care acesta și l-a ales – „Il Duce” – „Conducătorul”), aflat la putere de peste 20 de ani, se confrunta cu serioase probleme.