Ca şi cum ai mînca pietre – crime de război în Munţii Herţegovinei

La ora 4 dimineaţa, grenade sîrbe au căzut peste Presjeka. Era pe 22 iunie. O femeie ucisă (cine îşi mai aminteşte numele ei astăzi?). Casele erau cuprinse de flăcări. Căldura se înteţea.  

Oamenii îşi luau în grabă ceva de mîncare, îmbrăcăminte, copiii. Înspăimîntaţi, se îndreptau spre munţii Crvanj. Se ascunseseră în pădure. Nu mai puteau înainta printr-un spaţiu nesfîrşit, luminat şi gol. Se lăsă noaptea. Prin Presjeka, care ardea, se grăbiră spre satul Kljuna. Întîlniră nişte musulmani din Kljuna şi din alte aşezări învecinate. Erau printre aceştia şi cîţiva din Mostar, pe care sîrbii îi luaseră captivi şi pe care, nu se ştie de ce, îi lăsaseră liberi. 

În satul Kljuna, au fost nevoiţi să abandoneze 17 bătrîni. Pe aceia care nu puteau merge prin munţi; Jasna îşi aduce aminte cum un bărbat a fost nevoit să se despartă de mama lui. Pentru că nu o putea ridica din loc. I-a lăsat ceva de mîncare. Avea soţie, copii, n-avea de ales. Bătrînilor părăsiţi nu le-a ajuns mîncarea pentru mult timp.

Le-au tăiat gîtul. Lupii le-au sfîrtecat trupurile fără viaţă, le-au împrăştiat oasele de jur împrejur.

Cuşca

Copii, femei, bărbaţi – păşeau unul după celălalt, fără să ştie încotro. Printre ei se aflau şi pădurari, care mai lucraseră prin locurile acelea şi care îi asigurau că ştiu încotro se îndreaptă. Îi vor duce pe toţi la Mostar, aşa cum au promis. În Mostar, lucrurile erau deja ceva mai calme, sîrbii părăsiseră oraşul pentru că se puseseră de acord cu croaţii. Înainte de asta, uciseseră în jur de-o sută de oameni şi le aruncaseră trupurile la gunoi – aşa au murit vărul şi verişoara Jasnei.

Au urcat pe muntele Velez. Ploaie, grindină, nopţi reci, zile toride. Se înainta cu greu. Jasna cu fetiţa în braţe. Hasan – cu fiul. Ajla – nouă luni. Amar – 4 ani.

În cea de-a patra zi de drum, a căzut o grenadă. Chiar în dreptul lor. Întîmplarea făcea că aici aveau loc, sporadic, lupte sîrbo-croate. În faţa lor – strigăte, panică, învălmăşeală. Explozia îi despărţi pe pribegi în două grupuri. Jasna, Hasan, soţul ei, fratele acestuia, cu soţia şi toţi copiii, au nimerit în grupul mai mic. Soacra – în cel mare. Grupul mai mare a fost mai norocos. Pădurarii care erau familiarizaţi cu pădurile de prin partea locului dispărură şi ei pe undeva.

Mergeau în rînd: Jasna, soţul ei, copiii lor, fratele soţului, soţia lui, copiii lor. Timp de patru zile, vreo 10-20 de oameni merseră în cerc prin pădure, ca într-o cuşcă. Însetaţi, înfometaţi.

Şapte soldaţi sîrbi – înarmaţi pînă-n dinţi – îi ajunseră din urmă (era în data de 26 iunie). Femeile îşi strînseră copiii aproape, bărbaţii aruncară pistoletele în tufişuri. Soldaţii nu i-au înjurat, nu i-au jignit. „Nu vă fie frică“, le-au repetat, arătîndu-le să o ia spre păşunea Velez. Acolo erau sate. Deja doar sate sîrbeşti. În sat se afla o şcoală. În faţa acesteia, sîrbii au organizat în mod eficient o selecţie: femeile şi copiii de o parte a străzii, musulmanii – de cealaltă.

Sîrboaicele ţipau din răsputeri: „Blestemate să vă fie mamele! Căţelele naibii!“ Musulmancele lăsaseră capul în jos. Jasna însă privea în partea cealaltă a străzii. Văzu cum îl iau pe Hasan, ducîndu-l nu se ştie unde. Se întoarse după o oră. Hasan îi aruncă o privire soţiei sale şi-i făcu semn din cap că nimic bun nu va ieşi din toate acestea.

„Şi cu ăştia ce facem?“ întrebă unul dintre sîrbi. „Aşteptăm pînă vine comandantul“ răspunse celălalt.

După Jasna, era vorba despre Zdravka Kandicia. Acesta ajunse după cîteva ore, pe la 5 după-amiaza. Dădu un ordin, pe care Jasna îl auzi. „În camioane şi spre Breza!“ Pe atunci, nu ştia ce e Breza. Astăzi ştie.

Cizmele de cauciuc

Sîntem în pădure. Pretutindeni, nenumărate peşteri, gropi în pămînt. Mai e şi Gajova Jama – locul pe care l-a arătat martorul. Martorul nu mai e cu noi, căci martorilor în general le este frică. Sanja Mulac şi Jasna au vorbit cu acesta. Le spusese: „Căutaţi în Gajova Jama.“

În Gajova Jama (mai exact: deasupra ei – joc de cuvinte: jama (lb. pol.) = cavitate, scorbură – n.tr.), muncitorii taie tufişurile, descoperind în pămînt, din cîteva mişcări de lopată, o adîncitură de dimensiuni considerabile. Nu se poate vedea cît este de adîncă. De altfel, nimeni nu o cercetează atent, cu toţii s-au ascuns ceva mai departe – sub un copac. Acolo, dr. Ewa Klonowski îşi pune pe ea un combinezon de plastic şi se leagă la brîu cu o coardă de susţinere. Nu e nici un speolog prin preajmă, dar trebuie să se descurce cumva. De coarda aceea mai leagă încă o coardă şi încă una, iar celălalt capăt al acelei încîlcituri îl vom prinde de cel mai apropiat şi mai gros copac.

Dr. Ewa îşi pune mănuşile latex, înşfacă lanterna şi coboară în scobitură. Nu avea forme regulate. Nu-i vedem capătul, n-o mai vedem nici pe Ewa. Ea însă trage din cînd în cînd de sfoară, pentru a o lăsa mai liberă; se vede că vrea să coboare mai mult. Şi nici n-o vom mai vedea, preţ de încă cinci minute, încă zece, douăzeci.

„Nu e nimic acolo“, spuse, scoţînd în sfîrşit capul la suprafaţă şi scuturîndu-şi părul de insecte. „Cum adică?!“ se enervă Jasna. „Cum adică nu e nimic acolo?“ Jasna se aşteptase ca astăzi, acolo, să găsească, în sfîrşit, cizmele roşii de cauciuc.

Pivniţa

Se lăsase noaptea. Femeilor şi copiilor li se spusese să urce în autobuze, în aceleaşi autobuze care, mai înainte, îi duseseră în pădure pe tăietorii de lemne. Porniră. La periferia oraşului Nevesinja, li se ordonă să coboare. Să intre apoi în pivniţă, în sala cazanelor. Închiseră uşile cu zăvorul. Femeile îşi aşezară copiii pe beton. Copiii plîngeau. Nu aveau de mîncare, de băut… de toaletă nici nu putea fi vorba. Nu aveau aer – în încăpere nu exista decît o mică fereastră cu gratii.

Cînd se făcu ziuă, un băiat sîrb privi prin geam în interiorul pivniţei. Poate avea 7 ani, poate 8. Jasna îl rugă să îi aducă nişte apă, pentru copii. Băiatul plecă, iar ea se gîndi că se va întoarce. Şi nu greşi.

„Cu nenorocitul ăla de Alija şi-au tras-o mamele voastre!“ spuse, deschizînd sticla şi aruncînd cu apă în ochii celor însetaţi. Musulmanul Alija Izetbegovic era pe atunci preşedintele Bosniei. „Să vă dea el apă!“ Jasna îl rugă pe fiul ei să facă pipi într-un capac. „Parcă ar fi fost suc, aşa l-a băut“, spune ea despre fetiţa ei.

Ziua a doua, a treia. Deja nu le mai trebuia nici o toaletă, copiii nu aveau pentru ce să se ducă la baie. În cea de-a patra noapte, în jurul orei 11, cineva începu să bată cu putere în uşă, înjurînd. Erau, de fapt, mai mulţi. Nu aveau cheie, aşa c-au spart uşa. Erau cinci inşi, dintre care doi cu ciorapi pe faţă.

Jasna o ţinea pe Ajla în braţe. Iar Amar stătea alături de ea. Era întuneric, aşa că bărbaţii luminară chipurile femeilor cu lanternele. Pe o fată frumoasă o salvă copilaşul ei de şapte zile. „Tocmai a născut“, spuseră bărbaţii. „N-avem ce face cu ea.“ Femeile au înţeles de ce veniseră. Începură să urle. Puseseră deja mîna pe trei dintre ele: pe Fadila şi pe două surori frumoase. O mai luaseră şi pe Mersada, mamă a doi copii. Şi pe Jasna.

Jasna se zbătu pînă scăpă, o luară de păr, o bătură. „Nu vii?“ spuseră, scoţînd cuţitele. „Bine, atunci îţi ciopîrţim copilul sub ochii tăi.“ Aşa că se duse.

În pivniţă au rămas 30 de femei şi 20 de copii. Printre care şi Ajla cu Amar.

Imitaţia

E august. Jasna ne aşteaptă în cafeneaua Big Ben. Are un chip matur, ochii întunecaţi şi limpezi, conturaţi discret cu creionul, buzele date cu ruj (cînd şi cînd, îi scapă un zîmbet fugar), părul roşcat şi coafat cu grijă, un lănţişor de aur la gît, o cămaşă pe umeri, pantaloni verzi de camuflaj, cu buzunare, şi pantofi bej, uşori. Frumoasă, mîndră. Aşa vrea să fie. „Aşa m-a iubit soţul.“

Ne îndreptăm împreună spre Nevesinja (Republica Sîrbă a Bosniei şi Herţegovinei).

Jasna, de această dată cu ochelari negri, stă pe fotoliul din faţă. „Aici m-am născut, aici am murit.“ Deschise încetişor fereastra, iar vîntul îi flutură părul. „Viaţa e o imitaţie.“ Trecem prin oraş: oamenii se plimbă, îşi beau cafelele în cafenele. „Văd un ucigaş în fiecare dintre ei.“

Motelul de lîngă lac

Le-au dus pe cele mai frumoase cinci femei lîngă lacul Boracko (erau acolo un motel, căsuţe de camping, o bază veche de agrement), unde îşi aveau tabăra Vulturii Albi – o unitate paramilitară sîrbă. Se aflau acolo soldaţi sîrbi din Banja Luka, din Knina. Aveau berete roşii. Beau.

Unul dintre ei era Petar Divjakovic – cunoscut ca Divjak. Cel mai neîndurător, după părerea Jasnei. Astăzi trăieşte în Nowi Sad (Serbia) şi are o familie fericită.

Femeile au fost despărţite. Pe Jasna au dus-o la motel. Pe drum, şi-a scos aurul de pe degete şi l-a băgat în buzunar instinctiv, fără să se gîndească. O împinseră într-o încăpere strîmtă, de 2 metri pe 2. În mijlocul ei se afla un bărbat, al cărui chip nu şi-l aminteşte astăzi. Îşi aminteşte, în schimb, cuţitul uriaş prins de curea.

Stătea pe scaun, îi ordonă să se aşeze în faţa lui. „De unde eşti? Eşti măritată? Cîţi copii ai?“ Îi răspunse. „Soţul tău e musulman?“ Îi răspunse. Şi adăugă că ei îi este indiferent dacă omul e sîrb sau musulman. Nu după naţionalitate şi nici după religie ar trebui judecaţi oamenii. „Balinka! Dacă ţi-e totuna, atunci de ce nu te-ai măritat cu un sîrb, ca să ţi-o fi tras c-un sîrb?“  

Balinka – aşa vorbeşti dispreţuitor cu o musulmancă în Bosnia, aşa o jigneşti.

Jasna minţi că a avut un prieten sîrb în liceu. Dar că el nu voise să se însoare. „Cum îl chema?“ întrebă imediat bărbatul. În tot acest timp, o ţintuia cu privirea. Ea se temu ca nu cumva, cînd se va uita în lături, să-i taie gîtul. Se uită drept în ochii lui. „Goran“, rosti ea prenumele unui coleg din liceu – al celui din prima bancă. Şi îi spuse şi numele. „Cînd vă măritaţi, primiţi mult aur? Unde îţi ţii aurul?“ Îi trecu prin minte că, dacă recunoaşte că l-a ascuns, atunci o va omorî. „A rămas în Mostar.“ „Mă uit eu imediat prin buzunarele tale“, coborî bărbatul vocea, scoţînd cuţitul de la curea. „Nici Dumnezeu nu te mai poate ajuta dacă găsesc ceva.“ Simţi că pînă aici i-a fost. Se rugă la Allah să moară străpunsă de glonte, şi nu de cuţit. Bărbatul se ridică, se apropie de ea, o atinse şi se întoarse pe scaun. „Te cred.“

Intrară şi alţii. Trei, patru. Printre ei se afla şi Petar Divjakovic, acelaşi care trăieşte astăzi în Nowi Sad şi are o familie fericită. Şi începu violul. 

(fragment din cartea Jakbys kamien jadla (Ca şi cum ai mînca pietre),  Editura Czarne, 2008) 

traducere din limba polonă de Alexandra MUNTEANU

Wojciech Tochman (n. 1969) este reporter şi autor de proză nonfiction. Împreună cu Lidia Ostalowska, Beata Pawlak, Mariusz Szczygiel, Jacek Hugo-Bader şi alţii, a format, la Gazeta Wyborcza, una dintre cele mai reprezentative grupe de reporteri din istoria presei poloneze. La invitaţia lui Ryszard Kapuscinski, a participat la cursurile internaţionale de scriere organizate de Open Society Institute (1997-1998). A fost corealizator al emisiunii canalului de televiziune TVP1, intitulate Oricine a văzut, oricine ştie (1996-2002), în care a căutat oameni dispăruţi. Din iniţiativa lui a fost creată, în 1999, Fundaţia ITAKA (Centru pentru Căutarea Persoanelor Dispărute). Împreună cu Pawel Gozlinski şi Mariusz Szczygiel, a fondat Institutul Reportajului (2009), al cărui director este. Ţine cursuri la Şcoala Poloneză de Reportaj. Publică în Duzy Format, suplimentul cotidianului Gazeta Wyborcza, dedicat exclusiv reportajului. Cărţi publicate (selectiv): Schodow sie nie pali (2000, nominalizare la Premiul Nike), Corenka (2005), Wsciekly pies (2007), Bog zaplac (2010), Dzisiaj narysujemy smierc (2010) şi Eli, Eli (2013). Este tradus în engleză, franceză, italiană, germană, olandeză, rusă, suedeză, ucraineană, finlandeză, bosniacă şi cehă. Mai multe la tochman.eu 

Marţi, 19 noiembrie, Wojciech Tochman va susţine un workshop de reportaj pentru studenţii Facultăţii de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării din cadrul Universităţii Bucureşti, iar de la ora 18,30 va avea loc o întîlnire la Librăria Bastilia, moderată de Mircea Vasilescu.