Brand-ul gîndirii
Ce se întîmplă cînd aduni mai mulţi filosofi şi îi pui să răspundă la întrebarea ce este filosofia? Publicul nu este cel al unei conferinţe academice, dimpotrivă. Publicul-ţintă: elevii de liceu. Ţinta: filosofia este un brand care pune piaţa ideilor în mişcare. Cam cum a descoperit Adam Smith mîna invizibilă în buzunarele tuturor... O campanie pentru filosofie a fost iniţiată săptămîna trecută în cadrul Tîrgului Educaţiei organizat de Universitatea din Bucureşti . Uzina de copywriteri care încă nu s-au blazat, aka Facultatea de Filosofie, a propus, astfel, o ficţiune cu iz teoretic. Mulţi au ajuns la standul lor cu gîndul să discute despre problemele clasice ale filosofiei: ce este existenţa, ce este cunoaşterea, oare sufletul este o idee la Platon, cum ne descurcăm în cea mai bună dintre lumile posibile şi alte trade-mark-uri din domeniu. În locul filosofului măcinat de gînduri grele, au nimerit într-un grup de studenţi camuflaţi în veste de muncitori, cu căştile de protecţie pe cap. Conceptul lor: Lucrător cu capul. Într-o lume în care oricine poate să termine o facultate prin alte mijloace decît bibliotecă, stilouri şi examene, ei au propus să-ţi iei diploma cu capul. Să luăm povestea de la început: 1) Un afiş mare pe care scrie: Grupul lucrătorilor cu capul salută Admiterea Test Free. Ă? Că toată campania, ca formă, a fost o parodie la reclamele pentru telefonie mobilă, se poate înţelege. Interesant este felul în care ironia şi parodia transmit un alt mesaj: în faţa unor rafturi de bibliotecă trei muncitori stau şi privesc în zare: Kant, Nietzsche şi Aristotel. Cu căştile pe cap şi vestele reflectorizante, cei trei par scoşi din reclama cu Dorel şi transformaţi în Photoshop cu efecte de Matrix. 2) Ţi se pune sub nas Testul suprem de calificare în lucrul cu capul. E primul pas să ajungi la una dintre meta-calificările pe care ţi le oferea standul Facultăţii de Filosofie. Cu întrebări de genul: Cu ce se asortează rozul? (eu am ales răspunsul: cu fixativul de idei) sau Cine ar trebui să reprezinte Filosofia la Eurovision? (nu vă dau răspunsurile, se găsesc în toate librăriile), testul îţi oferea una dintre cele trei meserii de viitor: maistru-depanator de angoase, maistru-demolator de teorii şi maistru-sudor de profunzimi. Maistrul-depanator de angoase e foarte bun la lucrul cu Fiinţa, demolatorul de teorii e coşmarul proiectanţilor sociali şi sudorul de profunzimi se descurcă cu numai doi electrozi logici şi un autogen natural. 3) Cu calificarea în mînă te duceai să-ţi scrii diploma. Ţi se ataşa o cască de protecţie, dotată sau nu cu lasere roşii, cu o ţeavă în vîrf, care se termină într-un marker. Cu instrumentul pe cap îţi treceai numele pe diplomă. Dar tot procesul filosofic nu se termină aici. Dacă tot ai devenit Lucrător cu capul, primeai un abonament la Aristo.TEL, o reţea de telefonie a ideilor care rezistă de 2.338 de ani. Oferte de genul: tehnologia 3H (Hegel, Heidegger, Habermas) sau extraopţiunea Apel în deşteptare se alătură celor 10.000 de minute gratuite pe lună de vorbit filosofie în cadrul Facultăţii. Lăsînd ironia deoparte, o asemenea campanie pune problema filosofiei în ultimii ani: dacă după Revoluţie a te "face" filosof era o opţiune cel puţin interesantă - şi textul lui Andrei Pleşu, pe care toţi meta-calificaţii îl primeau la standul facultăţii, explică de ce - acum, un asemenea domeniu rămîne în umbră. Sînt puţini cei "chemaţi" să devină filosofi? Sau Facultatea de Filosofie nu trebuie să producă numai viitori Kanţi şi Heideggeri? Răspunsul s-a dat la cea de-a doua întrebare. Nu de Kant şi Heidegger suferă România, ci de lipsa acelor oameni care să poată argumenta corect, să poată gîndi critic, să poată îmbina analiza raţională cu imaginaţia. Căci marile întrebări se nasc în faţa celor mai simple lucruri, din orice năzbîtie se poate face filosofie... O campanie deschisă, în care unor elevi li se arată că filosofia e funny, dar nu neserioasă, că din jocuri se nasc idei şi că în faţa marilor întrebări crisparea dispare în prezenţa dialogului (10.000 de minute de dezbateri filosofice pe lună, nu?). Am rămas îndelung prin preajma studenţilor filosofi şi n-am observat deloc aroganţă sau dezinteres. Era un grup care nu făcea propagandă, nici revoluţie, ci o comunitate care îşi prezenta regulile şi metodele. Unii ar spune că e prea mult, că filosofia nu trebuie promovată, pentru că o vom comercializa. Un singur detaliu: chiar dacă discursul lor era unul despre şansele pe piaţa muncii, doar la standul lor era un afiş în care se vedea mare o bibliotecă.
