O mică încurcătură cu banca, dar se va rezolva. Alina începuse să dea şi din cap că nu. Şi, după ce Cîinele încheiase convorbirea, îi spusese ce aflase ea despre încurcăturile lui Chirvasiuc. Îşi băgase banii la Caritasul banditului ăluia de la Cluj, Stoica, să primească de opt ori mai mulţi. Şi acum, pentru că rromul ăla de Stoica dăduse faliment, rămăsese şi domnul distribuitor fără bani. Cu ce ne alegem noi dacă nu-l ajutăm să se pună pe picioare? o întrebase. Alina era de acord cu el, că dacă l-ar fi dat pe Chirvasiuc în judecată nu s-ar fi ales cu nimic. Cretinul îşi gajase la bancă şi casa, şi maşinile, ca să dea lovitura cea mare la Caritas. Dar mai putem noi să-l ajutăm? 
 
Cîinele nu era sigur. Însă, dracu’ să-l ia de prost, cu ce se alegeau dacă n-ar fi făcut-o? Am fi putut să nu ajungem la mîna lui, îi aminti Alina, care, de fapt, se temea că domnul Chirvasiuc nu era singurul distribuitor al revistei care-şi pierduse banii la Caritas. Asistenta lui era atît de pornită împotriva firmei care pînă cu vreo două săptămîni în urmă le dădea depunătorilor de opt ori mai mulţi bani, încît Cîinele o întrebă dacă nu cumva riscase şi ea. Nişte economii, a recunoscut Alina. Dar cel puţin ea nu s-a dus la Cluj, să stea la coadă la casieria escrocului. Îi dăduse banii unei prietene. Cu gîndul s-o consoleze, Cîinele îi spusese că şi el examinase această posibilitate, în ciuda faptului că nici el nu credea în viitorul afacerii şmenarului din Cluj. Aflase însă de la Nana că miniştri, senatori şi deputaţi depuneau prin oamenii lor valize cu bani la casieriile acelei firme mai tari decît minunile cu pîinile şi peştii ale lui Iisus. Ceea ce-l împiedicase să-şi ducă banii în afacerea aceea era teama de a-şi băga numele şi revista într-un scandal despre care era sigur că mai devreme sau mai tîrziu avea să izbucnească. Alina riscase la noroc. Raţional, nu găsea alt argument decît încrederea, ca să-şi încredinţeze economiile prietenei sale de la Cluj, care lucra la acea firmă a miracolelor băneşti. Într-o seară îşi întrebase papagalul ce să facă. Cînd i se puneau întrebări, Cici avea trei variante de răspuns pe care le învăţase de la fostul soţ al Alinei: Da! Nu! şi Căcat! Alina îl consultase de cîteva ori, cînd voia să joace la Loto, şi Cici o nimerise în proporţie de peste 90% cu Nu-urile lui. Acum papagalul îi spusese Da! după ce, înainte de a rosti întrebarea, Alina îi prezentase datele problemei. Chiar dacă Cici era un papagal cît se poate de inteligent, asistenta apela la răspunsurile lui numai în chestiuni în care hazardul era mai mare decît capacitatea ei de a-i găsi un algoritm. Iar Cici îi spusese Da! Şi nu că era nebună, şefu’, dar cînd Cici îşi dăduse încuviinţarea nu exista nici un semn că de afacerea nenorocitului avea să se aleagă praful, cu tot cu banii depunătorilor.