● Alfred H. Moses, Jurnal de București: drumul României de la întuneric la lumină, Editura ART, București, 2019, traducere din limba engleză de Andrei Dósa, 480 de pagini. Include Glosar de nume și locuri, Indice și fotografii.

Masivă, copertată, cu foi albe impecabile, cu prefața și Cuvîntul înainte pe post de cravată și ac de cravată bine asortate, Jurnal de București este o apariție elegantă în orice librărie sau tîrg de carte. Și asta pentru că așa e firesc să arate cartea scrisă de un diplomat, care în lumea oamenilor e canonul de etichetă prin excelență. Dar nu e vorba numai de formă, aici se potrivește și conținutul. Observațiile din cartea ambasadorului Alfred Moses sînt formulate deferent, logic și cursiv, exact ca un mesaj diplomatic care exprimă fix cît trebuie să exprime, nici mai mult, nici mai puțin. Poate că, în cazul autorului, se simte în mod particular influența profesiei, cea de avocat, în care, de asemenea, din cîteva zvîcniri precise, propozițiile trebuie să ajungă clare la urechea judecătorului.

Alfred Moses nu e desigur primul sau singurul diplomat american care face cronica perioadei petrecute la post la București. De exemplu, în Dilema veche am publicat o recenzie despre „Paginile de jurnal” din Bucureștiul interbelic scrise de W. Culbertson și A.M. Owsley. Îmi amintesc, de asemenea, de Un ambasador american între Departamentul de Stat și clanul Ceaușescu, cartea lui David Funderburk despre mandatul său din România din perioada 1981-1985. Dar ceea ce îl diferențiază pe Alfred Moses de predecesorii săi este cuprinderea evenimentelor, ca într-o cronologie profesionistă de agenție de presă, care selectează ce e mai semnificativ, dar cu amprenta suplimentară a experienței personale. Alfred Moses nu este un naturalist în expediție sau un mediator prins între sloiurile Războiului Rece. El a încercat – și a reușit – să scrie o istorie a României recente, acoperind aproximativ douăzeci de ani tulburi și tumultuoși, și anume perioada 1977-1997.

Ultimii șapte ani din această perioadă ocupă grosul paginilor cărții. Dar și relatările despre evenimentele de dinainte de 1989 sînt semnificative și importante, chiar dacă sînt mai puține la număr. Domnul Moses s-a implicat încă din perioada comunistă în procesul de emigrare a evreilor din România, care în acea perioadă nu a fost niciodată facil sau garantat. El propune teza că emigrarea evreilor din România în deceniile opt și nouă ale secolului trecut este o realizare a evreilor americani, care au folosit constant negocierile privind acordarea națiunii celei mai favorizate ca pe o pîrghie pentru a-l pune sub presiune pe Ceaușescu. Alfred Moses susține că nu ar fi știut de faptul că Israelul îl plătea pe Ceaușescu pentru fiecare evreu care căpăta pașaport de emigrare, însă nu e limpede cînd a aflat de acest canal paralel al operațiunii pe care o desfășura și el. Într-un loc a scris că a aflat de aceste tranzacții detestabile în 2005, cînd a citit cartea lui Radu Ioanid Răscumpărarea evreilor. Istoria acordurilor secrete dintre România și Israel (pagina 37), iar în alt loc a scris că subiectul răscumpărărilor a fost menționat într-o discuție pe care a purtat-o cu un ambasador belgian în 1995 (pagina 156).

Intervin pe parcursul lecturii cîteva portrete ale unor personaje dominante din epocă, cum ar fi Ceaușescu însuși, descris la un moment dat drept un „țăran grobian și conspirativ”. Alfred Moses are o opinie interesantă, însă nu neapărat nouă, despre slaba mișcare de disidență politică din România comunistă: Ceaușescu a mituit SUA și o mare parte a Occidentului cu politica sa de independență față de Moscova, acest lucru lăsîndu-i mînă liberă acasă pentru a elimina orice formă de opoziție. Un alt personaj descris în carte este rabinul Moses Rosen, care își făcuse un fel de „curte regală” în plin comunism și într-o țară cu trecut recent marcat de antisemitism, dar care era în același timp și foarte eficient în negocierile cu autoritățile.

Alfred Moses păstrează „tehnica pîrghiei” și după 1989, cînd revine în România ca ambasador. De această dată, el ar fi speculat dorința Bucureștiului de a accede în NATO, iar scopul nu mai era emigrarea evreilor, ci democratizarea României. Din nou portrete, ceva mai recente, dar care încep să fie la fel de șterse precum cele de dinainte de 1989: fostul președinte Ion Iliescu, care, „dacă nu ar fi fost mineriadele, ar fi fost acceptat pînă la urmă de Occident ca un fost comunist reformat precum premierul Gyula Horn în Ungaria sau președintele Aleksander Kwasniewski în Polonia”, sau Silviu Brucan, considerat de autor la acea vreme drept „eminența cenușie a României”. Lista ar putea continua cu Viorel Hrebenciuc „Repară-tot”, Adrian Năstase, Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea ș.a.m.d.

La o carte de acest tip, eu, unul, dau o atenție specială percepției pe care autorii o au asupra țării și locuitorilor ei. Alfred Moses calcă fără s-o știe pe urmele predecesorilor săi Culbertson și Owsley și ne pune oglinda în față. El scrie că statutul de victimă este un element central al identității românești. A ajuns la această concluzie după ce, în timp, a adunat o colecție întreagă de jelanii de la românii cu sau fără funcții care i s-au plîns de americani, de ruși, de unguri, de europeni, de istorie, de trădări și de ghinioane. Dar, admite el, este drept că „România este țara europeană cu cea mai tristă istorie”, comparativ chiar și cu Polonia, care a ajuns să fie desființată ca stat la începutul celui de-al Doilea Război Mondial. În realitate, chiar la nivel de istorici reputați, sînt vecini care se cred europeni și mai năpăstuiți ca noi – și mă refer la ucraineni. Problema este să știm unde consideră Alfred Moses că se termină Europa, pentru că sînt destui occidentali care consideră URSS și țările ei moștenitoare un continent aparte. O spune în felul lui diplomat domnul Moses însuși, cînd reproduce convingerea multor politicieni occidentali, potrivit cărora „panta prestigiului în Europa curge de la vest la est”.

Ionuț Iamandi este jurnalist la Radio România Actualități.