Este al doilea tîrg mare de carte la care particip, după Tîrgul de la Leipzig, în 2016, cu care, de altfel, am tentația să-l compar pentru că, la fel ca acesta, și Livre Paris e, în primul rînd, un tîrg pentru public. Așadar, întîlnirile profesionale dintre editori, autori, traducători, agenți literari (din țările în care aceștia chiar există) etc. sînt pe planul doi, contează mai mult expunerea (dar și vînzarea) cărților și, desigur, cititorii. Salon du Livre a fost înființat în 1981, iar din 2016 se numește Livre Paris. Aparent, nu este un tîrg foarte mare, ca întindere, aș îndrăzni să spun că este un pic mai mare decît Bookfest București, ocupă un singur pavilion expozițional (în care te pierzi, e adevărat) de la Porte de Versailles, spre deosebire de Tîrgul de la Leipzig, care are vreo șase, însă e spectaculos și plin de diversitate – anul acesta au venit distribuitori și vînzători de carte din 100 de țări, inclusiv din țări africane precum Coasta de Fildeș, Maroc, Algeria (cu un stand mare unde tot timpul a fost înghesuială și coadă, dar este firesc interesul imigranților din Paris față de țările de origine), 1200 de expozanți, peste 35.000 de nume de autori și aproximativ 180.000 de vizitatori. Au mai fost prezente cu standuri publicații de prestigiu precum Lire, Le Figaro, L’Express, Libération, televiziuni precum Arte au transmis în direct, ceea ce la noi nu se întîmplă, din păcate. Dintre scenele pentru lansări și dezbateri cele mai populare s-au dovedit a fi Scène Jeunesse, Scène BD și Scène Young Adult, copiii le-au luat cu asalt ca să-și cunoască autorii preferați și ca să participe la diferite ateliere, de altfel în fiecare zi, pînă în ora prînzului, aveai senzația că ai nimerit într-un tîrg de carte al copiilor, clase întregi și autocare pline de copii, cei mici de tot purtau niște veste (nu galbene) ca să nu se piardă prin mulțime, grupuri de adolescenți care acaparau zonele de relaxare din preajma cafenelelor și care, exact ca la Leipzig, se așezau pe jos, în cerc, fiecare cu cîte o carte în mînă. Să vezi atîția copii de toate vîrstele interesați de cărți îți dă un sentiment de bine, mă bucur că și profesorii de la noi au început să aibă astfel de inițiative, să-și ducă elevii „în excursie“ la un tîrg de carte, ca să vadă autori în carne și oase, de aici pleacă, de fapt, totul. Am mai observat, la standuri, o explozie a cărților de tip roman grafic (fără să mai punem la socoteală BD-urile, la francezi există totuși o tradiție pe care am preluat-o și noi un pic, prin anii ’80, cu Pif și Rahan, dar și cărțile manga, mai nou în trend peste tot), bijuterii de cărți, „obiecte“ de care te poți îndrăgosti pur și simplu. Dar și foarte multe albume și enciclopedii cu titluri catchy de tipul Un kilogram de cultură generală (cartea chiar cîntărea un kilogram), cărți educaționale, inclusiv de educație sexuală pentru vîrstele mici – Cum vin copiii pe lume? (și alte întrebări pe care nu le puteți adresa părinților).

Prezența constantă a copiilor și cărțile pentru ei sînt importante la orice tîrg, totuși miza ediției de anul acesta a fost cu totul alta – celebrarea patrimoniului literar european și rolul literaturii în construcția unei Europe deschise. De altfel, nu a existat o țară invitată de onoare conform tradiției, ci un întreg continent: Europa, toate dezbaterile din tîrg s-au învîrtit în jurul „contextului european“, al actualității politice și al modului în care aceasta se reflectă în literatură și nu numai. În jurul scenei Europei s-au aflat standurile statelor membre, printre care și standul României organizat de Institutul Cutural Român, cu motto-ul: „2019 – L’année de la Roumanie en Europe“ și cu un perfomance al artistului Valeriu Pantilimon. Cărțile scrise de autori români – Cioran, Eugen Ionescu, Panait Istrati, dar și autori contemporani – s-au vîndut (bine, din cîte am înțeles) la librăria europeană, de fiecare dată cînd am trecut pe acolo erau vizitatori care le răsfoiau, există în Franța o curiozitate vie legată de România, poate chiar mai mult decît atît. Temele recurente din dezbaterile de la standul românesc, dincolo de cele specializate, cum ar fi o excelentă dezbatere în trei părți despre traducere, text și nuanțe, limbă nativă, adaptarea textului etc., au fost cumva cele așteptate și de publicul francez – Est versus Vest, regimul comunist și generațiile lui, dictatura, Occidentul văzut ca un escape, idealizat, deschiderea granițelor și în cele din urmă dispariția lor. „30 de ani de la întoarcerea în Europa“ (o dezbatere moderată de Cristina Hermeziu) – scriitoarele Gabriela Adameșteanu, Ioana Pârvulescu și Adriana Babeți povestesc despre Occident ca o fantasmă, un miraj pentru români, înainte de 1990, apoi despre relația lor personală cu Occidentul, despre trecerea frontierei care acum a devenit la fel de facilă ca și cum ai merge de la București la Cluj sau la Timișoara, mirajul treptat dispare, „viața nu mai e în altă parte“, apropo de Milan Kundera, pomenit și el în dezbatere, la fel și Paul Ricœur, „trecutul care nu trece“, tema uitării – ce ar trebui să uităm? ce ar fi bine să ținem minte? avem în ADN ul nostru o componentă culturală europeană? Și dacă ar fi să definim Europa într-un singur cuvînt? „Libertate“, spune Ioana Pârvulescu, „Cultură“, spune Gabriela Adameșteanu, „Cultură liberă“, spune Adriana Babeți și în timp ce pe scena Europei se discută despre Monica Lovinescu, despre comunism și despre mici sau mari exorcizări necesare, la o scenă alăturată copiii francezi izbucnesc în urale atunci cînd un popular ilustrator le desenează rînd pe rînd personajele preferate, face parte din farmecul Tîrgului de la Paris, două lumi atît de diferite pot coexista în același spațiu, se întrepătrund, un atunci și un acum. De altfel, ce mi-a plăcut cel mai mult la Livre Paris este faptul că e un tîrg foarte „cald“, oamenii interacționează, se cunosc între ei, socializează (în prima seară, înainte de deschiderea pentru public, editorii și autorii au ciocnit cîte un pahar de șampanie, o idee excelentă care s-ar putea prelua și la Bookfest, de pildă), librarii prezintă cărțile aproape fiecărui cititor în parte, dau sugestii, explicații necesare, nu sînt doar negustori de cărți, par mîndri de meseria și de menirea lor, în fond, publicul e animat, participă, are reacții, spre deosebire de publicul german de la Leipzig, care e în primul rînd un public atent și disciplinat. Apropo de public, cîteva sute de cititori de toate vîrstele (inclusiv copii de 2-3 ani care făceau tumbe pe covorul roșu) au fost prezenți la poate cel mai important eveniment al Tîrgului, întîlnirea cu Orhan Pamuk, cu ocazia lansării romanului Femeia cu părul roșu la Editura Gallimard (cel mai mare stand al unei edituri franceze și cel mai glamour). Un Pamuk (pe care l am văzut pentru prima oară live) foarte firesc, fără prețiozități, fără fițe, un om care transmite dincolo de ceea ce spune, prin atitudine, un mare scriitor care vine dintr-o familie din Turcia pro-occidentală și cu o admirație profundă față de Europa, și care afirmă că nu mai este optimist, pentru că în urmă cu cîțiva ani în Turcia încă mai exista libertate de exprimare, acum nu mai există și fără libertatea de exprimare nu mai poate exista nici democrația. Așadar nu mai este deloc optimist, a devenit mai degrabă ironic și orecum tot ironic spune că Europa, aparent, a fost recunoscătoare Turciei pentru că i-a ținut la distanță pe migranții din Siria, iar acum, cînd democrația din Turcia are mari probleme, nu simte o fraternitate a Europei față de vecina sa (apropo de Liberté, égalité, fraternité), o îngrijorare reală.

Apoi Pamuk lasă în urmă „contextul european“ și povestește despre Muzeul Inocenței de la Istanbul – primul muzeu din lume care a fost mai întîi ficțiune și apoi a apărut în realitate, despre obiectele pe care le a colecționat, despre romanul pe care îl lansează în limba franceză și despre faptul că „nu există umanitate fără dragoste“, îi place să observe mintea unui bărbat îndrăgostit și îi mai place să fie atent la o anumită aură a obiectelor, obiectele înseamnă o recuperare a trecutului. La final este inevitabil întrebat despre Nobelul său și spune că nu-i înțelege pe alți scriitori care, după ce primesc premiul, încep să se plîngă că le sună tot timpul telefonul și că devin brusc prea ocupați, că nu mai au timp de nimic. Orhan Pamuk, cel de după Nobel, a muncit mai mult decît înainte, a fost bucuros că a avut în sfîrșit bani cu care să-și termine mai multe proiecte, inclusiv Muzeul Inocenței, așa că încheie cu următoarea concluzie: „Sînt fericit cu premiul meu și îl recomand oricui“. Un discurs fermecător, așa că plec de la Tîrgul Livre Paris ușor aeriană și cu un chef nebun de scris.

Foto: Emmanuel-Nguyen-Ngoc