Facem un sacrilegiu dacă vorbim, azi, în acest context social românesc, inflamat din toate direcțiile la nivel politic, despre educația muzicală?

Ar trebui să vorbim despre educație, ca ramură a culturii, dar termenul „cultură“ îl definim confuz. Cultura echivalează cu gradul de cunoaștere a unui domeniu artistic, economic sau politic, accesul la nivelul superior arborescenței domeniilor sociale prin fuziunea informațiilor pe care le acumulăm din școală, mediu social în urma politicilor culturale amputate la noi – cum observă Ioana Tamaș si Raluca Pop, al căror discurs mă mobilizează. De ce ne „cultivăm“ în sala de clasă, dacă în afara ei trăiesc în showbiz? Ne raportăm la emisiunile TV, care caută talente muzicale cu jurați care nu știu nici măcar notele.

Profesorii au o misiune ingrată, muzica, desenul și sportul fiind considerate materii „minore“ la care elevii „trebuie“ să aibă note mari, ignorîndu-se faptul că muzica sprijină dezvoltarea proceselor cognitive logice. Teoriile abstracte, servite copiilor, îi îndepărtează de la esență: muzica e un fenomen emoțional în primă fază și, gradual, se încarcă estetic și intelectual.

În afara școlii, lucrurile stau și mai rău. Nu toți părinții își duc copiii la spectacole, motiv pentru care ar trebui să existe proiecte care să faciliteze accesul la artă, dincolo de comercial. Din păcate, autoritățile locale preferă să investească cei 2% (obligatoriu de investit în cultură) în Festivalul berii, al verii, al… pierderii vremii, servindu-ne o tavă unsuroasă de mititei, manele, bere, pseudo-folclor sovietic și mult fum. Banul public e investit cu seninătate și senilitate în show-urile indivizilor care vînd bilete la kitsch-uri de Crăciun la Sala Palatului. Managerii de instituții publice consideră că activitățile educaționale sînt obligatorii, dar de mîna a doua. Imaginăm masa copiilor pregătită din resturi, doar adulții avînd dreptul la gastronomii sofisticate. În paralel, organizațiile culturale din Europa și SUA investesc în spectacole de calitate pentru copii, înțelegînd că astfel îi vor avea plătitori de bilete peste cîțiva ani.

Acum cîțiva ani ați avut inițiativa creării unei stagiuni culturale la Onești. Ce s-a întîmplat?

Cred în rolul misionar al artistului. Onești, orășelul copilăriei mele, care mai demult beneficia de concertele filarmonicii din Bacău și de piese de teatru din București, după Revoluție a trecut printr-o secetă culturală înfiorătoare și acum cîțiva ani m-am hotărît să intervin. Am înființat, împreună cu primarul de atunci, o stagiune culturală cu spectacole lunare alternative, într-o lună un spectacol de teatru, în alta un concert. Setea de cultură era atît de mare, încît cele 300 de bilete se vindeau în zece minute și proiectul se autosusținea. Din păcate, ulterior, autoritățile s-au vrut și manageri culturali, hotărînd să selecteze spectacolele invitate, oferind fără analiză manifestări „facile“ – biletele nu s-au mai vîndut. A fost un experiment social reușit care contrazicea ideea că publicul cere spectacol fără valoare artistică. Publicul a hotărît să nu participe la acest gen de spectacole în care se întîmpla, de fapt, ce vedeau, zilnic, la televizor. „Misionarul“ cultural trebuie să reușească să ofere o fracție calitativă în plus decît cererea publicului. Acest management are nevoie de analiză, selecții, previzionări, toate posibile dacă investim timp și experiență. Ciclicitatea evenimentelor culturale este la fel de necesară ca obiceiul lecturii.

Dar e mai facil să faci bani vînzînd un produs mai slab calitativ…

Strategia pe termen scurt implică doar zona cîștigului personal, ignorînd exteriorul propriei bule, fiind lipsită de consistență și plină de compromisuri. Nu susțin teoria artistului sărac, dar profunzimea are nevoie de timp de coacere și maturizare. România cu aspirații europene nu-și recunoaște lacunele sau lipsa de exercițiu, a muncii susținute și, mai ales, a ordinii și disciplinei. Ne legănăm, spasmodic, între iluzoriile concepte educaționale nordice și nevoia de lider autoritar. Sperăm să ajungem din urmă Occidentul, dar puțini înțeleg că, odată ce l-am ajuns, munca va continua, ca să putem rămîne în joc. Dar ne ferim cu succes de acest pericol.

Sînteți, de altfel, un artist care împinge limitele, care iese din zona de confort – mă refer, aici, și la spectacolul dvs., Planetele.

Cred că actul cultural se bazează pe binomul antinomic: creație confirmată și experiment-risc. Cum atragi publicul către experiment? Planetele a fost o astfel de tentativă. Alături de Vlad Zografi, care a scris scenariul pentru Suita simfonică „Planetele“ de Gustav Holst, și de Marcel Iureș, care l-a interpretat, a fost un experiment reușit. Am generat un fenomen teatralo-simfonico-cinematografic, din nevoia de a prezenta publicului larg orchestra, acest mecanism uman în care relaționează diferite grupe de muzicieni prin omofonia sau polifonia vocilor, a planurilor sonore, a strategiei comune.

Acest misionarism despre care vorbiți a dat roade, și mă refer, din nou, la inițiativa stagiunii culturale pe care ați avut-o, acum cîțiva ani, la Onești. Care au fost ecourile?

Ana Arhip, o elevă din Onești, a mobilizat un grup de 300 de elevi din oraș, care au semnat o petiție cerînd Primăriei noi concerte simfonice în orașul lor. Acesta este un exemplu de rezultat al educației muzicale nonformale, care nu formează doar gustul, ci și reperele identitare culturale. Ulterior petiției, am ajuns la Onești cu turneul meu „100 x Enescu“, iar o parte dintre acei tineri au venit la concert însoțiți de noi „adepți“ care asistau la primul concert live – în timpul audiției Octuorului lui Enescu au lăcrimat, emoționați. Imaginați-vă standardul de concert cu care pleacă ei mai departe!

Vorbind despre repere, cît se mizează azi, în România, pe muzica contemporană?

Fenomenul contemporan în România are deocamdată înfățișarea unui balaur cu mai multe capete: muzică, teatru, dans, arte vizuale, literatură etc. O parte s-a coafat și pieptănat în timp. Teatrul și dansul au beneficiat de tratamente cosmetice reușite mai ales în București. Dar artele vizuale (cu exceptia vernisajelor pișcotărești) și muzica (fără excepție) rămîn înfricoșătoare. Oare de unde acest gust conservator? Din educație, din anchilozarea comunistă a învățămîntului vocațional? Afișul turneului „100 x Enescu“ îl înfățișează pe Enescu la 19 ani, cu ochelari de soare, în blugi și tricou imprimat. A fost expus pe net și la zece săli de concert din țară, inclusiv la Palatul Cotroceni. Singura instituție care nu a acceptat acest manifest conceptual, care-l scotea pe Enescu de pe bancnota de 5 lei modernizîndu-l, a fost Universitatea Națională de Muzică din București, motivînd că „standardele academice ale instituției nu permit afișarea respectivului poster în facultate“. Acel mediu ar trebui să ne ofere o avangardă a soluțiilor artistico-manageriale. Reacția „ultraortodoxă“ a instituției ne-o relevă ca fiind creatorul acestui conservatorism cronic. Patapievici a supărat cu Omul recent, Afrim e prea curajos, Gorzo, repudiat etc.

Coordonez artistic festivalul Zilele Muzicii Contemporane de la Bacău, festival apărut în 1986, care ne demonstrează preocuparea și nevoia de nou, pe care a simțit-o acum 33 de ani compozitorul Liviu Dănceanu. Reîncepem să călătorim la Berlin cu diligența sau preferăm avionul? Reascultăm la infinit în loop aceeași simfonie de Mozart sau îi interogăm pe Dediu sau Mac Millan? Nu ne permitem în România să ne mai fie lene. Adoptăm toate pseudo-artele de dragul socializării superficiale și, ajungînd să zbierăm sau să hăulim sălbatic imnul, înainte de a-i învăța cinstit melodia și versurile, criticăm orice informație pe care nu o posedăm, dosindu-ne astfel propria ignoranță.

În finalul acestei „predici“ muzicale vă invit la Sibiu, pe 4 aprilie, la un concert-eveniment. La Sala Thalia voi dirija Orchestra Filarmonicii de Stat avînd în repertoriu Simfonia a 4-a de George Enescu. Simfonia a fost „dezgropată“ de către compozitorul Pascal Bentoiu pe un soi de șantier arheologic pe care l-aș asemăna chiar și cu munca de DTP-ist abil în Photoshop. Bentoiu a descoperit că o parte dintre manuscrisele acestei simfonii erau scrise cu mai multe culori, succesiv pe aceeași pagină. Nu știm de ce Enescu, terminînd de scris o pagină, nu începea alta, ci schimba culoarea creionului și o lua de la capăt pe aceeași filă, dar Bentoiu a înțeles ce înseamnă toate aceste culori, le-a separat și ne-a oferit simfonia integral. Vă invit, așadar, să o ascultați în concertul de pregătire pentru vizita pe care Orchestra din Sibiu și cu mine o vom face în septembrie la Festivalul George Enescu, în ciclul de concerte „Muzica secolului 21“. Acolo vom cînta piesele zilelor noastre și ale zilelor viitoare. De asemenea, pe 15 septembrie, la Sala Radio: Dan Dediu – Elegia minacciosa, Francesco Tristano – Island Nation Free Piano Concerto, Jörg Widmann – Violin Concerto (Michael Barenboim, solistul, este chiar fiul marelui dirijor Daniel Barenboim), iar, în final, Constantin Basica – Concerto for Conductor and Orchestra (primă audiție, un experiment).

Căutarea noului este un concept care lipsește societății românești contemporane, acesta fiind motivul pentru care avem incultura de a ne lăsa păcăliți de falși artiști, inconștiența de a nu mai vota și indolența de a ne lăsa conduși de pușcăriabili.

a consemnat Stela GIURGEANU