● Luca Ștefan Ouatu, Cinematic, Editura OMG, 2019.

Mă opresc azi la un debut de la tînăra editură OhMyGod pe care îl consider cel mai sugestiv din colecția „Poetry”. E vorba de volumul lui Luca Ștefan Ouatu, Cinematic, un debut timpuriu (autorul are/avea doar 19 ani), dar elocvent: poetul are ceva de spus și chiar o spune. Nu zgomotos și nici emfatic, chiar dacă nu lipsit de stîngăcii. Dar debutul său mi se pare mai grăitor decît altele tocmai pentru dilema în care se așază singur: una între autenticitate și denegație, între nevroză și postironie sau, mai exact, între douămiism și ceea ce, de cîțiva ani încoace, se numește postdouămiism. Ezitînd între acestea două, Ouatu face vizibile cele două opțiuni, le pune în balanță versatilitatea (ca formulă poetică) și valabilitatea (ca „filosofie”), iar asta nu e puțin lucru.

În primă instanță, Luca Ștefan Ouatu e un cetățean al lumii virtuale, al spațiilor alternative din smartphone, al emoțiilor fake exacerbate și transformate în realitate de cîte un trip la o petrecere rave. Resimte acedie în fața televizorului, scrollează în neștire pe rețele sociale și își descrie universul interior ca pe o colecție de ambalaje: „înconjurat de artificial / cutiile de pizza sînt natură / drumurile spre tokio / cu lumini vapor haine cu flori / filme hentai naruto katane / și sori ascunși în zgîrie nori / mă fac să regret evoluția căci / am vrut o lume virtuală / sub case de chirpici și peturi de borsec / și-am primit o lume reală”. El descrie experiențe într-un mod abstract, tehnicizant și voit stîngaci, împrumutînd limbajul nefiresc al ecranelor: „am acceptat vulnerabilitate”; „dintr-un iglu lideri retro / sporesc profit în capitalism”; „la impact zeități jucînd / war thunder în rețea / separă viața de informație”; ba chiar „dinamica se bate cap în cap cu timpul / de prea multă vreme timpii se pierd” – aceasta din urmă pentru a descrie acumularea întîrzierilor trenului pe relația Iași-Cluj.

În același timp, poetul adoptă și persona naivă a dezabuzatului care dansează prin discoteci, se pozează în baie și se lasă copleșit de emoții superficiale, venite din nimic. E un mecanism de degradare și negare a emoției care intră în aceeași formulă post-2000, a unei poezii apocaliptice, care a pîrjolit afectele. (Am impresia că această revenire contemporană a tipologiei omului de prisos are ceva byronian-lermontovian în ea, dar nu insist.) De regulă, mecanismul se manifestă prin înduioșări subite și nemotivate: „sînt diminețile astea însorite / și ultimele țigări rămase / (...) copiii din parc / care mă bucură // mă fac să simt că trăiesc / printre ei cu atîta acceptare / și conștiință colectivă”.

Problema acestei formule apare atunci cînd „emoțiile” nu sînt doar o formă de sarcasm, ci sentimente reale. Răceala programată ajunge să fie trădată sistematic, iar această dizarmonie mi se pare lucrul cel mai original la poezia lui Luca Ștefan Ouatu. Asta îl situează, ca formulă, între autenticismul douămiist, cu violența sa care garantează realul și nevroza sa producătoare de adevăr, și vortexul douămiist postironic, care nu se recunoaște ca fiind fals, ci se consideră emisarul unei postrealități.

Se vede aici că Ouatu e încă încrezător în autenticitatea propriei experiențe, pe care doar o deghizează verbal, dar nu o mistifică. Pentru că, dincolo de transcrierea experienței ca halucinație postumană, poetul crede în adevărul ei, se simte legat de cîțiva oameni din trecut – bunica moartă, de pildă: „nu am știut niciodată să trăiesc / bunica mă învăța să fac asta // nu s-a întîmplat nimic interesant pe pămînt / de cînd ea a căzut / și am devenit mihai grigore / sau oricare altul”. Cunoscîndu-și propria vulnerabilitate în fața acestor amintiri, autorul nu o neagă, ci se decide să o proclame, verbal, de mai multe ori: „am adormit vulnerabili / și am înflorit”; „între hotărîre și vulnerabilitate / între emoție și conștiință”; „vulnerabilitatea / în fața propriei incoerențe / cînd vine vorba de organizare / și calitatea vieții”. Dar vulnerabilitatea exteriorizată nu încetează să doară. Și nu doar la amintirile concrete, de familie. Într-un frumos poem, riverflow, același sentiment produce o metaforă a sensibilității universale care nu mai e deloc postironică: „cu sufletul meu printre ei / o bucată de plastic aruncată în ocean / atît de liberă și de nocivă și totuși / atît de longevivă și vulnerabilă / aruncată de un om fără remușcare (...) pregătit la rîndul lui / să devină plastic aruncat în larg / poate într-o pădure / sau un părculeț // sîntem doar oameni și plutim / cînd / oceanul ăsta / încearcă să ne vorbească”. După astfel de versuri, nu îl mai cred deloc atunci cînd spune: „expuși la dezastre naturale / considerăm afectul / nu face trebuință”.

Observ că îmi place mai mult poezia lui Luca Ștefan Ouatu atunci cînd vorbește de autenticitate, de fals și de exasperare. Asta e, suflet de douămiist.

Doris Mironescu este critic literar. Cea mai recentă carte publicată: Viaţa lui M.Blecher. Împotriva biografiei, Editura Humanitas, 2018.