Victor Brauner şi Roberto Matta – tablourile „la patru mîini“
Victor Brauner şi Roberto Matta s-au cunoscut la Paris în anul 1938, imediat după sosirea lui Brauner din România şi înainte de plecarea lui Matta în Statele Unite. Între anul 1942, cînd Brauner se retrage în munţii Alpi la Celliers-de-Rousset, şi 1948, anul întoarcerii lui Matta la Paris, cei doi artiști rămîn, prin corespondenţă, într-o permanentă legătură. Odată cu excluderea lui Roberto Matta din grupul suprarealist printr-un proces inițiat de André Breton în anul 1948, este exclus și Brauner, care ia apărarea prietenului său acuzat de „ignominie morală“.
Dacă Victor Brauner debutează în 1923, prin aderarea explicită la o formă de artă înţeleasă ca o sinteză a manifestărilor înnoitoare ale începutului de veac XX, pentru a deveni membru al grupului suprarealist în 1933, chilianul Matta, arhitect, debutează în pictură în anul 1937 ca adept al suprarealismului, pentru a urma la New York drumul deschis de Marcel Duchamp. Pornind de la teoria care susţine că simţurile noastre, considerate imperfecte, nu pot percepe decît tridimensionalul, ignorînd pluridimensionalitatea universului, Matta este pasionat de ipoteza potrivit căreia universului cu n dimensiuni îi corespunde un timp elastic şi nu unul liniar. Ideea abolirii spațiului și a timpului se transformă în ecuația spațiu-timp pentru a deveni complementară uniunii dintre vis și realitate. Pentru Brauner, sondarea „spațiului interior“rămîne o constantă de-a lungul operei, în timp ce Matta pleacă de la teritoriul confruntărilor personale pentru a ajunge la confruntări culturale, politice sau sociale care, în pictură, se derulează ca banda unui film desfășurată pe „ecranele“marilor formate ale tablourilor sale. O analiză de ansamblu a operelor celor doi artiști ar putea revela existența unei picturi manuscrise, organizată ca un codex de imagini sau ca „o gigantică bandă desenată“ în pictura lui Matta, și ca un „alfabet universal de semne“ în cea a lui Brauner. Metamorfozele figurii umane în pictura lui Brauner și cele ale spațiului în pictura lui Matta au ca punct de plecare trecerea de la un „posibil“ la un altul. Considerați „vizionari“ – cei care „arată“necunoscutul –, Roberto Matta și Victor Brauner caută revelarea în pictură a legăturilor secrete dintre microcosmos și macrocosmos, dintre știința modernă și cea ermetică, dintre alchimie și chimie, dintre cabală și calculele infinitezimale, dintre mecanică și „magia“ invențiilor antice.
În 1955, viziunile celor doi artiști se intersectează în lucrările pe care le realizează împreună, desene, acuarele şi două tablouri purtînd același titlu, Interviziune, I şi II, care urmau să fie expuse în același an la Galerie du Dragon, una dintre renumitele galerii pariziene. Titlul conferit tablourilor se lasă interpretat în felul jocului de cuvinte prin care Interviziunea ar putea fi înţeleasă ca fiind întrepătrunderea viziunilor celor doi artişti, trimițînd totodată, în chip ironic, la transmisia televizată. Amîndouă tablourile intitulate Interviziune au ca element dominant un „ecran“ asemănător celui cinematografic. În fiecare dintre ele, construcţia spaţiului pictural este lăsată în seama unuia dintre cei doi artişti, schema compoziţională fiind realizată în primul exemplu de Brauner, în cel de-al doilea de Matta, în ambele tablouri atenţia privitorului fiind atrasă de „ecran“. În primul tablou, Interviziune I, ecranul este dominat de una dintre „fiinţele“caracteristice viziunii lui Roberto Matta, amintind de zeitățile unor culturi arhaice. Figura schiţată de Matta iese din planul ecranului pentru a pătrunde şi modifica spaţiul ocupat de personajele create de Brauner. Ele se înşiruie pe trei registre urmînd o linie directoare, care porneşte din colţul de sus (dreapta) al tabloului pentru a-şi încheia traiectoria în faţa ecranului (stînga jos). Înşiruirea personajelor create de Brauner formează o linie ondulată (serpentină), sugerînd segmentele alăturate ale unei serii de „semne“ fără sfîrșit. În cel de-al doilea tablou, Interviziune II, printr-o construcție perspectivală din mai multe diagonale, Matta sugerează existenţa mai multor spaţii care se întretaie opunînd compoziţia tabloului celei „pe registre“ concepută de Brauner în prima lucrare. Cel de-al doilea tablou este construit prin sugerarea mai multor planuri schiţate de Matta prin cîteva cadre dreptunghiulare (ecrane) pentru a trimite la o multiplicare infinită a spaţiului. Pentru Matta, spaţiul posedă calităţile timpului, curge şi se divizează în multiple unităţi, se descompune şi se recompune pentru a deveni un spaţiu animat. Spaţiul tabloului este fragmentat de mai multe planuri şi de direcţiile unor linii convergente care urmăresc contururile unor „fiinţe“ stranii, în parte antropomorfe, în parte mecanomorfe, amintind de descrierile creaturilor fantastice din literatura americană. „Fiinţele“ create de Matta sînt „oamenii-robot“ aparţinînd unor lumi intermediare aflate la confluența dintre real și imaginar. Dacă în primul tablou (Interviziune I), compoziţia, lipsită de sugerarea perspectivală, este deopotrivă lipsită de centru, în cel de-al doilea (Interviziune II), un cerc sau o sferă amplasată într-un ecran luminos este „centrul“ spre care conduc liniile directoare ale compoziției. Prezența mai multor „ecrane“ amintește de lucrarea lui Max Ernst Ziua și Noaptea (Day and Night, 1941/42), pe care Matta a avut ocazia să o vadă la New York și de la care a preluat probabil ideea de „tablou în tablou“. La Max Ernst, liniile verticale, orizontale și diagonale sînt contururile mai multor „tablouri“ luminoase (ziua) proiectate pe fundalul întunecat al compoziției (noaptea) prin care este sugerată întîlnirea principiilor contrare sau cea dintre conștient și inconștient. În Interviziune II, privirea este atrasă de ecranul dominat de o „figură lunară“ realizată de Victor Brauner prin intersecţia mai multor segmente de cerc încadrate în conturul format din două dreptunghiuri suprapuse. În primul tablou, Interviziune I, „figura“ din ecran creată de Matta este rezultatul intersectării mai multor planuri, linii drepte sau diagonale care străpung spaţiul „privitorilor“imaginaţi de Brauner sub forma unei înlănțuiri serpentine care „intră“ și „iese“ din cadrul picturii pentru a prefigura întîlnirea dintre spațiul fără limite (Matta) și timpul infinit (Brauner). Comprimarea celor trei forme ale timpului într-un „timp continuu“ și prefigurarea unui spațiu lipsit de limite, susceptibil de a putea fi multiplicat la infinit, sînt imaginate prin linia sinuoasă sugerată de personaje și prin organizarea compoziției pe registre care se suprapun pentru a înlocui reprezentarea perspectivală. Permanentele transformări la care este supus spaţiul, în opera lui Matta, îşi găsesc corespondentul în multitudinea „aspectelor“ interioare/exterioare ale fiinţei şi în traiectoria transformărilor lor în cursul unui proces de metamorfozare, în opera lui Brauner. Pentru Roberto Matta, profunzimile psihice se confundă cu cele exterioare omului, îndepărtate, infinite, iar ideea reprezentării unui univers continuu în pictură este inspirată din modelele ştiinţifice şi cercetarea fenomenelor naturii. În pictura lui Victor Brauner, stările sufleteşti, „personificate“, sînt echivalentul totalității „spațiului interior“ înțeles ca atemporal, un spațiu infinit. Întîlnirea dintre Victor Brauner și Roberto Matta în tablourile „la patru mîini“ reprezintă fuziunea viziunii celor doi artiști în căutarea unei imagini susceptibile de a reprezenta ceea ce în suprarealism a fost definit prin ecuația spațiu-timp psihologic perceput ca vedere simultană a unui întreg care cuprinde atît spaţiul „exterior“, cît şi pe cel „interior“, sau ceea ce este vizibil și ceea ce este invizibil. În opera lui Matta, spaţiul psihologic este reprezentat ca o „explozie interioară“, în cea a lui Brauner, ca o „multitudine“ de aspecte ale fiinţei. Tablourile realizate împreună amintesc de mitul platonician al Peşterii, „figura“ din ecranul celui de-al doilea tablou apărînd ca rezultat al îmbinării unor forme geometrice care trimit la „corpurile perfecte“ descrise în Timaios.
Mihaela Petrov este istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011. Cărți publicate: Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934-1965 (2012); Victor Brauner, pictopoet. Desene și acuarele (2013); Victor Brauner, vizionar al timpurilor moderne (2014); Victor Brauner, 1903-1966 (2016).
