Victor Brauner, Pablo Picasso și „artele primare“

La începutul anilor 1950, asemănarea „figurilor“ din tablourile lui Victor Brauner cu idolii culturilor „vechi“ sau „primitive“ este explicată de pictor printr-un arhaism subiectiv, ale cărui forme le consideră permanente: „Am impresia că, purtat de forțe foarte misterioase (…), mă aflu într-un soi de exhibiționism generos, unde îmi asum fără să vreau jocul extravagant al arhaismului permanent în care cred și care există, ca substrat, la bază“ (Alain Jouffroy, Victor Brauner: Le Tropisme totémique, Éditions Dumerchez, Paris, 1995).

Seria intitulată Divinități protectoare (Divinités protectrices, 1950) reunește un ansamblu de șase lucrări, reliefuri din ghips pictate și fixate pe panouri, care amintesc de idolii arhaici ai unor culturi îndepărtate. Micile „divinități“ sînt numite Anepot, zeu al prezentului, Buncumine, zeu al focului, Careajută, zeu al apei, Diferit, zeul pămîntului, care este „diferit“. Zeul aerului este numit Ebundetot, iar cel al vieții interioare Foartesigur, prin care sînt „zeificate“ forțele indispensabile omului. În Haremul elementelor, apa, focul, aerul și pămîntul sînt femei seducătoare. Prezentul și Viața interioară sînt asociate elementelor primordiale pentru a desemna legăturile secrete între ceea ce este universal și mitologia personală a pictorului. În același an, în căutarea unor noi modalități de expresie, Brauner experimentează pictînd cîteva obiecte printre care o serie de pietre de rîu (galets peints). Un text consemnat în „caiete și carnete“ lămurește căutările artistului: „O pînză albă este un neant industrial și dezagreabil. Înainte de a o folosi, ea trebuie patinată, uzată, umanizată. Iar cea mai bună metodă pentru a face asta este aceea de a-i conferi calitatea unui obiect găsit, căldura obiectului“ (Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Pompidou, Paris).

În 1953, împreună cu Jacqueline Lamba și sculptorul David Hare, Victor Brauner este invitat de Pablo Picasso să viziteze atelierul de ceramică al soților Susanne și Georges Ramié de la Vallauris. Întîlnirea cu Picasso este consemnată într-un carnet: „L-am văzut pe Picasso asamblînd obiecte aparent neînsemnate și aceste obiecte, odată așezate de către el într-o anumită ordine, capătă viață. (…) Așa a făcut într-o zi, în fața mea, cu niște bucăți de piatră adunate de pe malul mării, așezîndu-le după voia lui, iar acele bucăți de piatră neînsemnate au devenit pe neașteptate un personaj feminin. Dar trebuie să fii Picasso ca să faci din asemenea lucruri aflate la îndemîna oricui un obiect care te exprimă și transmite acel șoc emoțional pe care-l simți la vederea oricăreia dintre lucrările sale“ (Arhiva Bibliotecii Kandinsky, Centrul Pompidou, Paris). La invitația lui Picasso, Brauner realizează o serie de obiecte din ceramică pictată.

Începînd cu anii 1950, Victor Brauner colecționează obiecte africane, oceaniene și precolumbiene, interes pe care-l împărtășește cu Pablo Picasso a cărui colecție de astfel de obiecte avea deja la începutul veacului XX un renume deosebit. Printre obiectele pe care Picasso le păstrează în Villa Californie se numără și mulajul în bronz al statuarei zeității A’a din Polinezia franceză, o copie realizată la comandă după un ghips din colecția lui Roland Penrose. Adusă în Europa de misionarii britanici în secolul al XIX-lea, statuara polineziană din insula Rurutu fusese reprodusă în numeroase publicații de la începutul secolului XX. Aceeași figurină (A’a), pe al cărei corp „germinează“ o populație în miniatură, a fost, în interpretarea mai multor autori, sursa inspirației pentru Victor Brauner în 1934, cînd realizează dublul tablou cu titlul Forța de concentrare a domnului K. (Force de concentration de Monsieur K., 1934). Asemănarea, considerată de exegeții operei brauneriene întîmplătoare, nu dezvăluie însă decît similitudini formale, scrie Didier Semin în catalogul expoziției care a avut loc concomitent la galeriile Samy Kinge și Schoffel-Valluet: „După război, se poate spune că arta sa devine cu adevărat primitivistă“ (Didier Semin, Dialogue des mondes: Victor Brauner et les Arts Primitifs, Paris, 2010).

La începutul anilor 1930, printre colecționarii obiectelor provenite din Africa și Oceania se numără Tristan Tzara, Paul Éluard și André Breton, ale căror colecții sînt expuse și publicate în repetate rînduri. Dezvăluind un subtil joc al corespondențelor,  tablourile aflate în atelierul lui Breton, semnate de Joan Miró, Francis Picabia și Victor Brauner, sînt asociate cu obiectele „primitive“. Printre tablouri se numără Straniul caz al domnului K., lucrare realizată de Victor Brauner în 1933 și expusă un an mai tîrziu la Galeria Pierre din Paris. În 1946, Brauner expune la aceeași galerie, condusă de Pierre Loeb, unde avusese loc prima sa expoziție personală la Paris. După război, galeria organizează și expoziții de artă extra-europeană, cu deosebire obiecte din Oceania pentru care artistul va manifesta un interes deosebit în cursul anilor 1950. În 1954, Victor Brauner pictează o pînză de mari dimensiuni, intitulată Preludiu la o civilizație (Prélude à une civilisation), care amintește pieile de bizon pictate ale populațiilor amerindiene. Trupul unui patruped, „locuit“ de forme umane, animaliere și vegetale, sugerează o „lume a începuturilor“ sau o „epocă de aur“ situată într-un viitor imprevizibil. Contururile patrupedului reiau încadrarea compoziției într-o formă dinainte stabilită, de felul obiectelor din ceramică realizate cu un an mai devreme. Pictat în ulei și ceară, tehnică pe care artistul o experimentează începînd cu anul 1943, tabloul redă materialitatea și transparența obiectului glazurat în pasta căruia sînt incizate figurile. Același efect optic este realizat în tablourile anilor 1955 și 1956, în care figuri hieratice evoluează pe fundalul „ceruit“ al compozițiilor unde, adeseori, personajele, depliate și repliate, sînt semnele incizate păstrătoare ale memoriei universale (Compoziție, 1954; Animal ezoteric, 1954; Fără titlu, 1955; Lecția, 1956). În Întîlnirea dintre plinul gol și golul plin (Rencontre du plein creux avec le creux plein, 1959), tabloul devine „obiect pictat“ prin introducerea în compoziție a mai multor elemente în relief (obiecte găsite).

                             Seceri africane, colecția Victor Brauner

Armele ceremoniale din Africa Centrală prezentate în expoziția L’Art Noir et „l’époque nègre“ de quelques artistes contemporains în anul 1956 vor fi sursa inspirației unui ansamblu de lucrări din anii următori. Oglindind toate arhetipurile prezente într-o „colecție de artist“, șaizeci și unu de obiecte achiziționate între anii 1950 și 1965 sînt alăturate lucrărilor pictorului în casa din Normandia pe care artistul o numește Athanorul. Vila, pe care Victor și Jacqueline Brauner o achiziționează în anul 1961, este încadrată de două case de oaspeți numite Maprik și Sepik după numele a două localități din Papua Noua Guinee. O fotografie din atelier dezvăluie preferința artistului pentru armele ceremoniale din Africa Centrală. Trei seceri, păstrate astăzi în colecția Galeriei Samy Kinge, sînt sursa inspirației unor lucrări realizate la începutul anilor 1960 printre care Studiu pentru vasele comunicante (Étude pour les Vases communicants), 1961, Formatoarea (La Formatrice), 1962, Complex safic (Complexe saphique), 1963. O mască antropomorfă din Brazilia poate fi recunoscută într-o serie de lucrări închinate „mamelor“ în anul 1962, Revolta arhetipului (La Révolte de l’archétype) sau Formă mamă clocitoare (Forme mère pondeuse).

                                                           Complex safic, 1963

În dialogul purtat cu Alain Jouffroy, Brauner mărturisește: „În fața tabloului meu nu poți avea senzația de seninătate pe care o ai în fața unui Cézanne. Eu ating alte elemente, alte exemple, obiecte primitive care sînt totuși obiecte de artă, fiindcă așa sînt privite astăzi. Putem ajunge astfel la civilizațiile trecute, îndepărtate“ (Alain Jouffroy, Victor Brauner: Le Tropisme totémique, Éditions Dumerchez, Paris, 1995).

Ultimul ansamblu de lucrări realizat de Victor Brauner în 1965, Mitologii și Sărbătoarea Mamelor (Mythologies et la Fête des Mères), este constituit din pînze încastrate în rame decupate din lemn reprezentînd păsări, animale și obiecte. Concepute pentru a fi înlocuite unele cu altele, ele sînt componentele unui joc de puzzle care poate fi mereu reînnoit. Jocul și umorul sînt prezente și în răspunsul pe care Victor Brauner l-a dat unei întrebări a lui Pierre Dumayet într-un interviu televizat de la începutul anilor 1960: „Civilizațiile m-au copiat, nu-i așa?“.

Mihaela Petrov este istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011. Cărți publicate: Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934-1965 (2012); Victor Brauner, pictopoet. Desene și acuarele (2013); Victor Brauner, vizionar al timpurilor moderne (2014); Victor Brauner, 1903-1966 (2016).

Foto (sus): David Hare, Pablo Picasso, Victor Brauner la Vallauris, 1953