Victor Brauner – Confesiune cu ocazia unei expoziții
În urmă cu cinzeci și șapte de ani, pe 12 martie 1966, Victor Brauner se stingea din viață la Paris. Omagiat în numeroase expoziții internaționale, în acest an, România adăpostește prima expoziție, Victor Brauner – Invenții și magie, în care sînt prezente o serie de lucrări reprezentative pentru fiecare perioadă a creației sale. Expoziția, datorată colaborării dintre mai multe instituții culturale din Franța și din România, este un al doilea omagiu adus pictorului într-un cadru muzeal în țara în care s-a născut și a activat în rîndurile avangardei românești. În 1938 părăsește definitiv România pentru a se stabili în Franța, unde devine cetățean francez la începutul anilor 1960. O primă expoziție omagială în țara natală a avut loc, la inițiativa fratelui artistului, cunoscutul etno-muzicolog Harry Brauner, în lunile iulie-august 1976 la Muzeul Țării Crișurilor din Oradea, eveniment organizat de Comitetul de Cultură și Educație Socialistă al județului Bihor. Expoziția cuprindea douăsprezece lucrări în ulei, printre care Adam și Eva, Bătrînă între două fete, Muncitoarea din anul 1923, care se află astăzi în colecția Muzeului de Artă din Tulcea. Din catalogul pliant realizat cu ocazia expoziției de la Oradea aflăm că lucrările în ulei expuse făceau parte din colecția fratelui artistului, iar cele realizate pe hîrtie, o acuarelă și două desene în tuș, aparțineau colecționarului Tiberiu Petruț. Cuvîntul introductiv semnat de Hariton Clonaru îl prezintă pe Victor Brauner ca fiind puțin cunoscut în România, singurul loc unde puteau fi văzute cîteva pînze ale sale fiind Muzeul de Artă din București (Compoziție, 1929; Pasivitate curtenitoare, 1929-1935). Expoziția nu-l arată pe artist la valoarea lui europeană, scrie autorul textului introductiv, ea încearcă să aducă la cunoștința publicului românesc „un nume care, alături de alte nume faimoase, a răsturnat viziunea estetică tradițională și, împreună cu alte forțe din afara artelor plastice, a determinat un alt climat moral și politic“.
Începînd cu debutul pictorului pe scena avangardei românești, receptarea operei sale în România a fost contradictorie, adeseori ostilă. În 1924, Ilarie Voronca și Victor Brauner inițiază, în luna octombrie, revista 75 HP, în paginile căreia este anunțată prima expoziție personală a tînărului pictor. Mai multe articole apărute în presă sînt tot atîtea mărturii asupra interesului manifestat de cronicarii vremii față de expoziția în care erau prezentate cincizeci de lucrări. „Artistul este înainte de toate inventator“, scrie Voronca în paginile revistei, aducînd un elogiu creațiilor prietenului și colaboratorului său. Pictura lui Victor Brauner este „chezăşia unei conştiinţe suprasenzaţionale“, o conştiinţă a artistului modern care faceparte din „rasa marilor inventatori“. În timp ce prietenii de idei elogiau expoziția, cronicarii detractori deplîngeau direcția nesănătoasă în care pictorul o apucase. Lucrările, „pînze decorative, pînze impresioniste și cubiste“, erau puse sub semnul unor tendințe ce-și făcuseră apariția în arta românească din prima jumătate a secolului XX (Petre Oprea, „Unele date privind debutul pictorului Victor Brauner“, PRO ARTE, 2001). În timpul expoziției apar o serie de articole, în Cuvîntul Liber din 8 noiembrie, articolul semnat de Ion Vinea „Expoziția pictorului Victor Brauner“, două articole în Rampa, din 6 noiembrie, „Expoziția Victor Brauner“, și din 27 noiembrie, „Astăzi Expoziția V. Brauner la S.A.F.“, amîndouă sub semnătura cronicarului Luc, în Clipa un articol apărut pe 16 noiembrie semnat de Horia Igiroșanu și în Universul din 16 noiembrie un articol semnat cu inițialele V.B. (Bilciurescu). În articole, tînărului artist i se reproșează că „nerăbdarea l-a împins însă să treacă la alte varii încercări înainte de a fi reușit să cristalizeze rezultatele obținute“. Brauner nu poate fi considerat nici expresionist, nici cubist, nici constructivist, este concluzia cronicarului Luc (Sigismund Maur), care consideră că pictorul „e încă în stadiul premergător marilor decizii“. Toți cronicarii sînt de acord asupra talentului tînărului pictor, însă majoritatea lor găseau expoziția ca fiind prematură. În articolul publicat în Clipa, o poziție radical negativă este cea a lui Horia Igiroșanu, conducătorul Academiei Libere unde Brauner fusese înscris între anii 1919 și 1921: „Brauner nu vrea să se supună nici unei direcții, să se subordoneze nici unui curent“. Igiroșanu îl consideră pe tînărul pictor „un caz cu totul aparte (...), un tînăr care-și distruge talentul ocupîndu-se cu zidăria, tinichigeria, cazangeria și lemnăria“, încheind articolul cu verdictul: „Dacă dl. Brauner ar rămîne la decorațiune ar face ceva“. Lucrările „decorative“ corespund „construcțiilor“ elogiate de Ilarie Voronca în textul publicat în paginile revistei 75 HP. În privința „ocupațiilor“ lui Brauner care i-ar distruge talentul, Igiroșanu se referă la reclama făcută în revistă unui „nou fel de artă“ care ar fi urmat să contopească mai întîi pictura și poezia, apoi toate manifestările creatoare într-o formă de artă „integrală“. Diversitatea tendințelor care apar în lucrările expuse la Sala Sindicatului Artelor oglindea nu atît „nehotărîrea“ tînărului artist, cît un fapt deliberat.
Manifestul pictopoeziei, publicat în unicul număr al revistei 75 HP, insistă asupra caracterului sintetic al noii forme de artă, iar pe ultima pagină este publicată o definiție-reclamă: „Pictopoezia revigorează toate curentele revelatoare noi. Pictopoezia realizează, în sfîrșit, adevărata sinteză a futurismelor, dadaismelor, constructivismelor“. Programul schițat în paginile revistei este continuat în paginile Integralului, care apare la începutul anului 1925 la inițiativa pictorilor M.H. Maxy, Corneliu Michăilescu și Victor Brauner. Pictura și poezia își contopeau forțele înaintînd înlănțuite către o formă de expresie „integrală“ care urma să includă și componente arhitecturale, muzicale, teatrale și coregrafice. Într-un interviu acordat lui Ionel Jianu în 1928, Victor Brauner declară că pictura sa este „în continuă evoluție“, el însuși neavînd un gen special sau o credință hotărîtă, lăsîndu-se mai degrabă condus de sensibilitate, ca singura modalitate de a face pictură (Ionel Jianu, „O contribuție la istoria modernismului la noi – Ce ne spune un pictor tînăr“, Rampa, 31 martie 1928). După sejurul petrecut la Paris între anii 1930 și 1934, Brauner se întoarce în România și expune la Sala Mozart din București lucrări realizate în spirit suprarealist. Publicul nu se arată receptiv la „noutatea“ picturii pe care artistul o expune, însă printre puținii admiratori se numără poetul Gellu Naum, care-i spune pictorului: „Aș vrea să scriu așa cum pictați“. Momentul a marcat începutul unei colaborări și al unei prietenii care a continuat după anul 1940, prin corespondență, pînă la stingerea din viață a pictorului. Odată cu recunoașterea lui Victor Brauner ca unul dintre creatorii de seamă ai mișcării suprarealiste în cadrul expoziției internaționale Suprarealismul în 1947, prima expoziție de anvergură care a avut loc la Paris după război, pictorul își exprimă dorința de a expune în România în corespondența pe care o poartă cu prietenii rămași în țară, eveniment care nu a avut loc. Pînă la surprinzătoarea expoziție de la Oradea din anul 1976, numele său nu a mai apărut în România printre cele ale creatorilor de artă a căror valoare a fost recunoscută pe plan internațional. Cu ocazia expoziției personale la Galeria Le Point Cardinal din Paris din anul 1962, Victor Brauner redactează un text intitulat Confesiune cu ocazia unei expoziții (Confession à l’occasion d’une exposition) în care „își aduce un omagiu“ („je me rends hommage“) și care se încheie în felul următor: „Dacă lumea în care trăiesc nu mi-a hărăzit ca mediu decît teroarea, spaima și moartea, eu și Victor am putut rezista acestei lumi, iar un asemenea lucru este deja un triumf. E un triumf și faptul că nu am fost copleșiți de o faimă vulgară. (…) Așadar, nici prea cunoscut, nici prea necunoscut, dar îndeajuns pentru ca timpul să moară de curiozitate și să vrea să redescopere cu interes experiența aceasta a unui artist unic“.
Mihaela Petrov este istoric de artă. A încheiat studiile doctorale cu teza „Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934‑1965. Caiete și carnete, Donația Jacqueline Victor Brauner, Centrul Georges Pompidou, Paris“, UNArte, 2011. Cărți publicate: Victor Brauner, cuvîntul scris și opera plastică, 1934-1965 (2012); Victor Brauner, pictopoet. Desene și acuarele (2013); Victor Brauner, vizionar al timpurilor moderne (2014); Victor Brauner, 1903-1966 (2016).
