Privind înapoi, cu nostalgie

Expoziția 50 Design UNArte. O istorie vizuală a școlii de la București (1969-2019) de la Muzeul Național de Artă al României își propune să scoată la lumină pentru prima dată o istorie tînără și ambițioasă a învățămîntului superior de design de la Universitatea Națională de Arte București din perioada 1969-2019 și e deschisă pînă pe 29 noiembrie. Modelată ca un jurnal de proces educațional, aceasta concentrează o prezentare stratificată a istoriei designului din România, referindu-se la pașii făcuți în anii ’60 – prin întemeierea Secției de Forme Industriale –, la schimbările accelerate post-1989 și finalizîndu-se cu istoria sa foarte recentă.

În urmă cu cincizeci de ani, un grup de artiști și arhitecți, cei mai mulți profesori ai Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“, s-au apucat de o treabă oarecum ciudată: să-i învețe pe cîțiva tineri cum să devină ceva ce ei înșiși nu erau.

Studii de fezabilitate, de piață sau alte asemenea despre cum să facă așa ceva mă îndoiesc că aveau. Aveau, în schimb, cîteva intuiții, ceva informații și destul de mult curaj. În plus, și mai presus de toate, aveau ceea ce uneori pare să lipsească din bagajul contemporanilor; aveau o viziune.

Poate un pic zănateci, membrii acestui grup se gîndeau la The Shape of Things to Come, și nu vorbesc despre opera omonimă a lui H.G. Wells, ci doar despre design. Prin urmare, au purces să facă, în cadrul școlii superioare de arte din București, o mai mică școală de design. Ușor n-a fost.

Deși societatea tocmai străbătuse cîteva perioade, nicidecum plăcute sau stimulante (un război urmat de instalarea unui regim totalitar, experiențe care, în sine, aveau destul potențial demoralizator), acești profesori s-au încumetat să pornească totuși la drum.

De ajutor le-a fost adierea de normalitate a acelei perioade de deschidere a regimului comunist – anii ’60. Cu siguranță, peste alți cîțiva ani, nu mulți, o întreprindere ca a lor n-ar mai fi fost, foarte probabil, posibilă.

Mai trebuie spus că, pe lîngă vremurile grele, nici „genele naționale“ nu păreau a se compune în cine știe ce alele potrivite unei asemenea întreprinderi. Cînd spun lucrul acesta mă gîndesc că, deși în România racordarea culturală cu avangardele artistice europene a existat, pe multiple planuri (dadaism, suprarealism etc.), ea nu a funcționat prea bine și în ceea ce privește tipurile de avangardă funcțională și utilitaristă. Nici la Bauhaus n-au prea fost studenți români, și nici prin De Stijl sau pe la constructiviști sau alți modernisto-funcționaliști nu prea găsim nume de conaționali.

Exagerînd și glumind, aș zice că, în România, arta adevărată este doar cea care atîrnă în ramă și în sala de expoziție. Dar, dincolo de glumă, nu e deloc greu de constatat că vizitarea unui muzeu de artă – să zicem, olandez – și a unuia autohton ne înfățișează două discursuri, două viziuni despre domeniile artelor vizuale destul de diferite.

Glumind iarăși, mai putem zice că astfel de evoluții nu sînt cu totul întîmplătoare, pentru că, adeseori, gîndirea practică, predictivă, nu pare prea temeinic înrădăcinată în firea românilor.

Poate și de aceea, chiar și azi, după 50 de ani de existență a școlii, designerii, și nu doar ei, mai au destul de muncit pentru aducerea acestui domeniu la un statut nu atît prestigios, cum poate se pomenește adeseori, cît, mai ales, integrat firesc și funcțional unei societăți moderne. Luarea în considerare a unei recuperări rapide și depline sună probabil ușor prezumțios.

Mi se poate reproșa că momentul aniversar nu e cel mai potrivit pentru astfel de considerații. Eu cred că tocmai acest moment e potrivit nu doar pentru celebrare, ci și pentru o privire retrospectivă. O privire care poate fi, în același timp, recunoscătoare, îngăduitoare, mulțumită, dar și, totodată, una care înțelege, analizează și evaluează.

Revenind la arhitecții și artiștii amintiți la început, aceștia s-au încumetat, cu toate greutățile, să treacă la treabă și, în destul de scurt timp, au început să formeze designeri. Numărul absolvenților a crescut constant, absolvind pînă în prezent în jur de 1.000 de designeri.

Deși este un număr destul de mare, deocamdată se pare că nu alcătuim o comunitate foarte funcțională, ci, mai degrabă, doar un grup de profesioniști, destul de amestecat. Găsim între designerii generaliști ai primelor generații și designerii relativ specializați ai ultimelor generații o serie întreagă de variante intermediare.

Am putut vedea lucrul acesta cu ocazia întîlnirilor recente: unii vin pe motocicletă, alții cu mașina, cu bicicleta sau cu ajutorul picioarelor din dotare. Unii sînt deja seniori, nu se știe dacă și înțelepți, alții în plin avînt profesional. Unii sînt cam prea tineri, să sperăm că și neliniștiți, alții par atoateștiutori și prea liniștiți, ca să nu le zicem blazați. Unii se gîndesc la școală cu bucurie, alții cu furie (să sperăm că nu prea multă și nici proletară).

Pe grupurile de socializare, unii împărtășesc rețete de sarmale, alții de culori. Dacă i-am zice grup eterogen, ar suna poate prea sofisticat. Să-i zicem, mai degrabă, oglindă a celor formați în această școală. O oglindă în care se pot privi alături de o societate și un sistem educațional aflate, de prea mult timp, în tranziție. Cei mai mulți se consideră designeri, iar dintre aceștia, unii se bucură și sînt recunoscători pentru că sînt absolvenți ai acestei școli. Nutrind speranța că aceștia nu sînt puțini, mă număr printre ei.

Pentru a continua să funcționeze, școala a avut și are viziuni și planuri. S-a străduit, cu mai mult sau mai puțin succes și în pofida obstacolelor de tot soiul, să le aducă la îndeplinire.

La început a plănuit să pregătească specialiști pentru o industrie socialistă care, teoretic cel puțin, părea să funcționeze și care avea nevoie și părea interesată (mai degrabă în declarații) de design. Apoi, după încheierea coșmarului socialist, școala și-a imaginat că acea industrie, cu toate păcatele ei, se va transforma, cît mai iute, într-un alt tip de industrie, una funcțională. Și-a proiectat dorințele asupra unei povești de succes virtuale care, speram noi, va conlucra, la rîndu-i, cu absolvenții noștri. Industria s-a transformat într-adevăr, dar nu peste noapte și nici din Cenușăreasă într-o prințesă binevoitoare, ci, mai degrabă, într-o mulțime de indivizi grăbiți, cu un ochi pe ceas, cu celălalt pe agendă, în drum spre mai multe direcții simultane. De fapt, foarte probabil, cam asta este normalitatea și acesta este locul în care trebuie să activăm.

Dincolo de planuri și viziuni, inevitabil, școala a învățat și continuă să învețe. În primii douăzeci de ani, a învățat despre obiecte. Și-a cultivat preocuparea față de acestea. A făcut-o poate și cu un pic de escapism, încercînd să realizeze proiecte de design fără – sau cu cît mai puțină – politică. În timp, treptat, a descoperit că obiectele nu sînt doar materiale, tehnologii și funcțiuni, ci și comunicare, psihologie, economie, administrare, structuri și multe altele. Nu în ultimul rînd, a învățat și continuă să învețe, de la propriii ei studenți.

Toate aceste lucruri, pomenite mai sus, fac parte din povestea școlii de design, despre care, după cum se vede, am putea povesti destul, pentru că e alcătuită din foarte multe alte povești.

Din poveștile foștilor studenți. Din poveștile celor care sînt studenți acum, ale foștilor și actualilor profesori, a tehnicienilor și a tuturor celor care ne-au ajutat, îndrumat sau sfătuit. Din poveștile despre programele de învățămînt, despre examene, expoziții de sfîrșit de semestru, reușite, încrîncenări, recunoștințe sau laude. Din poveștile despre legături, cooperări și colaborări, despre clădiri și locuri, despre responsabilități, egoism sau generozitate. Precum și despre multe, multe altele.

Expoziția de la Muzeul Național de Artă al României vă invită să urmăriți istoriile devenirii acestor oameni care, la București și nu numai, au optat pentru profesia de designer. Cu ajutorul lor încercăm să contribuim la alcătuirea istoriei școlii românești de artă și, totodată, a unei istorii culturale mai cuprinzătoare care, cred, ne implică pe toți, designeri sau nu.

(textul a apărut și în catalogul expoziției 50 Design UNArte. O istorie vizuală a școlii de la București. 1969-2019)