„Nu am nimic de spus, doar de arătat“ - interviu cu artistul vizual Maxim LIULCA

Născut în 1987, în Tighina, Moldova, cu studii la Cluj, reprezentat de galeriile :Baril din Cluj şi Spazio A din Torino, Maxim Liulca a expus constant în Belgia, Italia şi Austria. Poziţionat distinct printre artiştii emergenţi din generaţia sa, Maxim Liulca reuşeşte să propună un construct articulat abstract, în acelaşi timp epurat de vreo încărcătură culturală. Pînă la sfîrşitul lunii mai, Maxim Liulca expune la MNAC Bucureşti „Politica unghiului drept“, expoziţie organizată cu ajutorul Asociaţiei Ephemair, MNAC şi al Galeriei :Baril din Cluj, în cadrul evenimentului NAG #9, 2015 la Anexa MNAC. Mai multe la unrestbucharest.com/maxim-liulca şi la baril.ro/maxim-liulca-right-angle-policy.

Să privim lucrurile retrospectiv şi să încercăm să tragem un fir de la primele dvs. apropieri de pictură pînă astăzi.  

În şcoală sau în liceu nu mă gîndeam la artă, mai ales la pictură. Eram aproape de arheologie sau de grafică datorită unchiului meu, grafician în Sankt Petersburg. Poate a contat, dar nu m-am simţit influenţat în nici un fel de povestea lui. Mi-a arătat doar că există şi aşa ceva. Îmi amintesc că prin clasa a X-a mi-am luat primele culori de ulei, dar nu ştiam ce să fac cu ele, mă întrebam de ce sînt aşa de groase. Cînd am spus că voi face facultatea de arte, ai mei mi-au spus că voi muri de foame.

În fine, în acest context am ales să merg la Cluj, dar habar nu aveam ce se va întîmpla. Toate oraşele mi se păreau la fel. A fost o coincidenţă, pînă la urmă. Cei din Moldova, de obicei, aplică la Iaşi. E cel mai aproape oraş din România şi cel mai accesibil pentru ei. Eu a trebuit să aplic şi la Chişinău, înainte de Cluj, pentru că şcolile încep cu un anume decalaj, iar asta e o practică normală acolo.

Unchiul meu, avînd colegi profesori la Chişinău, îmi tot spunea că nu am şanse la pictură, că nu e pentru mine şi m-a sfătuit să intru la ceramică. Eram cinci oameni cu totul; o săptămînă cred că am trecut pe acolo, dar nu a ţinut. Îmi amintesc că am fost la ITA şi am văzut că nu se învăţa dincolo de impresionism. Asta mi s-a părut foarte limitat. Ce li se părea lor contemporan era foarte social şi politic, ori foarte trendy. Nu am simţit că ei privesc pictura ca pe o valoare absolută.

Nu simţiţi nevoia unor motivaţii sau raţiuni ideologice, politice în arta dvs.?

Arta e oricum legată de putere. Totuşi, vizualitatea pare a fi mai presus. Dacă vreau să fac o imagine am foarte multe căi, dar pictura rămîne calea cea mai profundă. Sînt multe căi vizuale, de la instalaţii la video, la toate formulele acestea noi. Însă eu prefer să adîncesc acul într-un singur punct, nu să iau un ac mai gros, care ocupă mai mult spaţiu, dar intră mai greu şi nu străpunge. Acul subţire intră în adîncime, exact în punctul esenţial.

Cum a fost integrarea în facultatea de la Cluj?

Îl aveam pe Florin Maxa la Compoziţie şi Culoare. Cînd am intrat prima dată acolo, nici nu credeam că există un curs de compoziţie. Oricum, vedeam că toţi colegii care trecuseră prin liceul de arte, veniţi mai devreme decît mine în povestea asta, ştiau şi aveau un control cu totul altfel. Pe atunci, la nivelul acela, mă simţeam foarte motivat să vin primul şi să plec ultimul din atelier, să recuperez cumva. Acum, dintre colegii mei de an, nu mai ştiu nimic despre cei mai mulţi. Mai activăm doi sau trei, în rest, ceilalţi au ales alte drumuri. A fost un an foarte bun în acea perioadă şi eram toţi foarte diferiţi. Apoi am mai lucrat cu Victor Răcătău, asistentul lui Maxa, la desen cu Florin Ştefan şi Radu Comşa, cu care m-am înţeles foarte bine. L-am prins şi pe Marius Bercea. El terminase chiar cînd intrasem eu în facultate. Am avut parte de un mediu foarte motivant şi bun din acest punct de vedere.

Mă pregătisem să aplic pentru o bursă în primul an. După ce am completat dosarul şi am ajuns la secretariat, am aflat că, avînd deja bursa, fiind din Tighina, nu mai am dreptul să aplic pentru altele. A fost foarte frustrant. Abia după un an, doi s-a schimbat acest lucru. Apoi, în Belgia, în 2008, am avut, ca să spun aşa, prima expoziţie, la Mie Lefever – „Young artists from the painting school of Cluj“, împreună cu Raluca Avrămuţ, Kristina Raţiu şi Bogdan Tucudean.

Trec peste termeni şi peste eticheta „şcoala de pictură de la Cluj“ pentru că nu există aşa ceva. E o facultate ca oricare alta. Depinde ceea ce face fiecare, nu „şcoala“ contează. Curator a fost Bogdan Iacob, care predă Istoria Artei la facultate. Atunci a trebuit să obţin viza, că nu aveam cetăţenie română. A fost o provocare acea ieşire.

După această expoziţie de grup, la vreo două luni, le-am propus să facă un solo show cu mine. Au fost de acord şi am repetat povestea şi în următorul an. Oricum, din acel moment am început să mă întreţin singur din pictură. Poate totuşi un pic prea devreme, dintr-un punct de vedere. Eram în anul I de masterat, mi se părea devreme această formă a mea de autonomie dobîndită în timpul facultăţii.

„De fiecare dată ca prima dată“

De la bun început aţi ocupat poziţia unui outsider, mai degrabă, faţă de colegi şi faţă de contextul Cluj. Cum v-aţi raportat la ceilalţi, mai ales după această „dobîndire a autonomiei“?

Cred că tot timpul imităm. Şi cînd vorbim ne imităm unii pe alţii cumva. Mai ales cînd eşti mai proaspăt, necopt la minte. Atunci nu mă gîndeam la pictură. O făceam pur şi simplu. Nici nu ştiam ce e pictura. Iar înainte de asta oricum nu mai făcusem pictură. Alţii care făceau pictură de trei-patru ani poate aveau deja un gest, un semn, o semnătură a lor. Eu simţeam că sînt liber, de fapt, nu liber, ci gol şi cu o plăcere foarte mare. Şi acum am acest sentiment, parcă mă nasc de fiecare dată cînd încep să lucrez. De fiecare dată ca prima dată.

Cum a fost trecerea, intrarea în propria zonă de lucru?

În 2010 am terminat facultatea, dar pentru mine nu a fost o chestiune pe care s-o fi resimţit în vreun fel. În ultimul an aveam deja un atelier subînchiriat în Fabrică, aşa că am continuat pur şi simplu treaba în atelierul meu. Nu a fost o ruptură sau o trecere foarte clară. Chiar dacă m-am plimbat prin alte ateliere, în cele din urmă revenind în Fabrică, simt că am avut mereu timpul şi locul meu. Din şcoală simt că am plecat cumva format pentru că venisem absolut fără nici o experienţă în spate. La ITA, repet, mi-a plăcut foarte mult, era acolo un profesor foarte bun care ne făcea să gîndim. Dar, în acelaşi timp, nu simt că m-a format, ci că a sădit, poate, doar o sămînţă.

Despre chestia asta, „Ce eşti“ cu adevărat sau „Ce te formează“, cred că totul contează: de la cum te trezeşti la cum răsare soarele, cum bate raza, cum atingi un lucru. Totul e implicat în formarea cuiva. După şcoală, ca să fiu sincer, pentru că se ştie că toţi artiştii sînt mincinoşi, aveam sentimentul şi nevoia de a face ceva „tare“. Nu eram satisfăcut, la un anume nivel, de ceea ce făceam. Simţeam că fac ce era deja făcut în jurul meu. Ca şi cum, dacă te uiţi o zi întreagă la o carte, devii acea carte. Inconştient devii ceea ce asimilezi din jur.

Cînd eşti mic şi vezi ceva ce îţi place, repeţi. Iar cînd creşti, realizezi că rămîi doar cu tine. Ca şi cum ar veni un moment în care te întrebi: ei, şi acum ce-o să fiu?

Oricum, să faci arta mi se pare ceva foarte simplu. Toate lucrurile, dacă le faci pentru că vrei să le faci, sînt simple. Dacă îţi place mult şi doreşti, şi ştii ce vrei, pur şi simplu o faci.

„Nu reprezentarea obiectului, ci imaginea în sine“

Cum s-a dezvoltat relaţia cu Galeria :Baril?

Daria de la Galeria Sabot m-a pus în legătură cu Sorin Neamţu care venise în Fabrică prin 2013. În acel moment eram la Viena, la Strabat. După două săptămîni am revenit din Viena şi m-am văzut cu Sorin Neamţu. Pentru mine, cu oamenii lucrurile sînt simple. Mă înţeleg sau nu mă înţeleg din prima clipă. Iar cu Sorin a fost o primă întîlnire foarte bună. A ieşit foarte bine. În scurt timp a organizat o expoziţie pentru spaţiul nou de la :Baril. Apoi, lucrurile şi-au urmat un curs firesc, a continuat totul foarte bine.

Cred că ceea ce ne convine foarte mult amîndurora e faptul că sîntem amîndoi neutri. Nu ne leagă ceva ascuns, ca într-o gaşcă de prieteni. Totuşi, eu sînt introvertit, nu mă deschid. Îmi place să stau singur, pot sta jumătate de an într-o pădure singur, de plăcere. E o chestiune naturală şi necesară mie. Iar Sorin organizează lucrurile de la depărtare, fiind în Arad, şi ne intersectăm fix pe anumite acţiuni. Aşa că neutralitatea asta face să funcţioneze foarte bine relaţia noastră. Apoi, :Baril e o galerie cu cap pentru mine.

Dar înainte de asta aveam tendinţa studenţească de a trimite la galerii mail-uri cu lucrări. Mi-a răspuns o galerie din Bruxelles arătîndu-se foarte interesată cu promisiuni de călătorii în Europa, în SUA. Au încercat un solo, dar pînă la urmă s-a transformat într-o expoziţie de grup. În fine, am trimis nişte lucrări despre care nu am mai auzit nimic pentru un an de zile.

La un moment dat eram prin Belgia şi am vrut să mă văd cu domnul de la galerie ca să iau lucrările. M-a şocat. Mi-a spus că era într-o fază terminală de cancer. Am fost atît de impresionat, încît am rămas fără cuvinte. Făcea o ultimă expoziţie pentru prietenii lui, ca un fel de la revedere. Am plecat cu lucrările rulate sub braţ şi-mi venea să le arunc într-un tomberon. M-a tulburat foarte mult acea încurcătură.

Pentru mine contează foarte mult şi tot timpul am nevoie să caut următoarea şi următoarea lucrare. De aceea vrei s-o faci, pentru că e ceva ce nu există, nu cunoşti încă. Sean Scully, îmi amintesc, spunea că el pictează pentru că în acel moment are o nevoie vizuală acută să vadă ceva. Tot el vorbea despre pictura figurativă, despre faptul că umbra unui obiect aşază obiectul undeva anume, într-un loc, în spaţiu. Şi în acest spaţiu se desfăşoară povestea. Fără umbră nu mai ai nevoie de poveste. Aceste lucruri mă frămîntă dintotdeauna, de fapt. Nu reprezentarea obiectului, ci imaginea în sine.

„Îmi place să fac «vizibilul»“

Dacă tot am ajuns la ideea că nu subiectul şi nu reprezentarea contează, spuneţi-ne despre această regăsire în pictura abstractă. Cei care vă cunosc din facultate privesc asta ca pe un salt nu foarte consistent, iar cei care vă cunosc doar prin abstracţii, din contra, văd consistenţă.

Am tot adîncit acul, cred. Nu am părăsit o etapă, nici nu a fost o etapă figurativă şi apoi o alta abstractă. Acum sînt într-o stare de claritate, de fapt, de simplitate. Mi-e cumva clar că e despre artă vizuală, despre percepţie vizuală, pur şi simplu, şi despre nimic altceva. Iar pictura e cea mai accesibilă şi firească formă de artă creată numai şi numai pentru percepţia vizuală.

Pînă la urmă, imaginea aceasta a realităţii ne place oricum, pentru, că dacă nu ne-ar plăcea, ne-am împuşca din prima zi. Şi te întrebi: ce-ţi place, de fapt, cu adevărat din imaginea asta? Un pic de albastru, un pic de verde, o anume formă şi cam asta e ce rămîne în minte după ce priveşti realitatea pentru o clipă. Nu trebuie căutate justificări sau alte descrieri, ci doar această fracţiune de memorie pur vizuală.

Nu simt deloc că sînt două etape, una figurativă şi alta abstractă. Acum simt că sînt eu însumi. În facultate era zona mea de studiu şi lucru, experimentînd ceea ce era în jur. Abia acum fac ceea ce sînt. Simt nevoia să lucrez pe dimensiuni ample dintr-o nevoie de monumentalitate mai mult şi ele sînt cumva necesare acestor pete şi suprafeţe de culoare. Discutam cu Suciu şi el spunea că e vorba doar despre pete. Nu despre spaţiu, nu despre subiect sau despre obiecte şi umbra lor. E despre suprafaţă.

De aceea simt că nu am nimic de spus, ci doar de arătat. De exemplu, textele curatoriale sau teoria din spatele artei au ajuns să fie texte sociologice, nu despre pictură. Despre suferinţa şi ideologia care etcetera etcetera. Lucrurile acestea nu au legătură cu pictura, din punctul meu de vedere. E despre pigment, nu despre poveşti. Nu e nou ce spun, dar o simt atît de firesc şi natural. O pictură pentru pictură, pentru pictori, nu pentru conştiinţa socială.

Roşul pe care îl văd eu e altul decît cel pe care îl vezi tu şi nici nu putem demonstra că e altfel. Noi vedem acelaşi cer şi îl numim cu acelaşi cuvînt „albastru“, dar pentru percepţia fiecăruia e un alt ton de albastru. Nu folosesc pictura pentru a mă cunoaşte pe mine. Ne cunoaştem prin absolut orice facem în fiecare zi. Dar despre pictură, pur şi simplu, îmi place să fac imagine, să fac „vizibilul“.

În rest, în cazul meu, e despre goliciune. Ceea ce fac încerc să nu vină din ce am mai făcut, ci să păşesc mereu în altceva, să reiau mereu de la un zero absolut. Contează foarte mult să ştii ce vrei, să ştii ce îţi doreşti, altfel, nu poţi controla toate aceste lucruri. Şi simt că aceste subiecte de discuţie sînt necesare picturii, nu cele din jurul impactului istoric, social, cum ar fi un Stalin sau un Hitler, sau orice altceva trendy din punct de vedere ideologic.

a consemnat Silviu PĂDURARIU