„Muzeul viitorului încurajează schimbarea de paradigmă“ – interviu cu Gerfried STOCKER
Ars Electronica e o instituție culturală a orașului Linz care de 40 de ani urmărește contribuția noilor tehnologii în artă și societate. Această misiune e declinată în mai multe direcții: arhivare, promovare, cercetare în domeniul artei și tehnologiei. Iar muzeul își propune să stabilească punți între artă, tehnologie și societate. Gerfried Stocker este directorul artistic al acestei instituții unice în lume.
Ce înseamnă Ars Electronica?
Avem, din anii ’70, un mare festival dedicat artelor multimedia, organizăm, tot de vreo 40 de ani, o competiție de artă digitală, avem un centru de formare și de cercetare menit să-i aducă împreună pe artiști, pe designeri, pe ingineri, pe dezvoltatori de programe ca să realizeze proiecte artistice, dar și să propună prototipuri sau diverse cercetări pentru domeniul industrial. Și mai există și muzeul viitorului pe care îl găzduim.
Un „muzeu al viitorului“ – această denumire sună oarecum paradoxal, căci muzeele se referă la trecut și, uneori, la prezent. Care e sensul acestui muzeu al viitorului?
Ne-a fost clar încă de la început că ne jucăm cu o denumire provocatoare. Pentru noi, ideea e să vedem care ar fi misiunea instituțiilor muzeale în acest viitor cu tehnologii digitale, cu Internet etc. Am lansat acest program în 1996 și, pe vremea aceea, chestiunea legată de viitorul muzeelor era arzătoare. Mulți specialiști din domeniul muzeologiei aveau nevoie de această reflecție despre natura profesiei lor, despre impactul noilor tehnologii asupra muzeelor și asupra publicului. Așa că Ars Electronica a devenit nu doar un „muzeu al viitorului“, ci mai ales o școală a viitorului. Asta pentru că mediile digitale, noile medii oferă posibilități nelimitate în ceea ce privește expunerea, arhivarea etc. Vedeți dumneavoastră, în mentalul colectiv, muzeul e o instituție prăfuită, învechită, închistată. Noile tehnologii ne pot ajuta să reinventăm instituția muzeului și să schimbăm percepția publică. Totul depinde de cum folosim aceste tehnologii. Muzeul viitorului încurajează schimbarea de paradigmă.
Cum arată, azi, viitorul muzeului? Azi, cînd noile medii înseamnă deja prezentul, nu viitorul.
Evident, s-au schimbat multe de la momentul lansării acestui program. Noile tehnologii sînt acum actualitate. Și sînt răspîndite la scară globală. Dar asta nu înseamnă că reflecția și-a pierdut actualitatea. Cred că acum avem nevoie de muzee care să știe să ne asculte. De regulă, muzeul e un loc care ne spune o poveste: muzeul înseamnă autoritate. Vă arătăm, vă spunem o poveste. Astăzi trebuie să înlăturăm ierarhiile și să-i facem pe oameni să participe și ei la această poveste. În acest sens, noile tehnologii chiar sînt de ajutor. De pildă, muzeul nostru are posibilități de proiectare nu doar pe pereți, ci și pe podea. Dar nu proiectăm filme sau simple prezentări, ci mereu e o persoană avizată care îi îndrumă pe vizitatori implicîndu-i în discuții. E un muzeu care încearcă să pună în dialog temele și conținuturile noastre cu interesele și preocupările publicului.
În ce măsuri pot fi exportate aceste idei? Poate fi „exportat“ muzeul viitorului și în instituții vechi, clasicizate, din mainstream?
Între timp am înființat un departament care chiar așa se numește: Ars Electronica Export. Pentru că există într-adevăr un interes public important pentru expozițiile noastre. Acest interes a apărut tocmai pentru că ne ocupăm de teme atît de actuale. În ultimii ani a devenit evident că digitalizarea schimbă jocul în toate domeniile, inclusiv în viața cotidiană. Nu mai e doar un slogan, ci o realitate culturală și socială. Însă nu doar expozițiile de artă, ci și metodele noastre participative sînt foarte căutate. În ultimii ani ne-am specializat în a nu face aceste expoziții doar între zidurile unui muzeu, ci și în spații comerciale sau industriale. Asta nu pentru a „înfrumuseța“ produsele de la mall sau pentru a gira comerțul. Ci pentru a putea viza un public care poate altfel nu ar merge la muzeu. Cred că acest tip de deschidere, posibilă doar prin noile tehnologii, prelungește influența muzeului, ne ajută să ieșim în lume.
Există și un Prix Ars Electronica, cu un palmares foarte divers. Cum sînt atribuite aceste premii?
Premiul există din 1987. Printre premianți au fost Peter Gabriel, John Lasseter… Dacă ne uităm, retrospectiv, pe lista laureaților, avem în fața ochilor o mică istorie a artei digitale. Între timp s au diversificat și categoriile la acest premiu. Concursul e internațional și primim circa 3000 de înscrieri în fiecare an. Un juriu format din cinci experți internaționali se întrunește o dată pe an, vreme de cîteva zile, pentru a stabili premianții. Ne interesează, bineînțeles, valoarea artistică a proiectelor, dar încercăm să descoperim direcții interesante și artiști care să deschidă noi perspective.
Cum pot fi promovate creativitatea și industriile creative în state mai sărace, care nu au un buget public generos pentru cercetare, educație, cultură?
Importantă e colaborarea între artiști cu oameni din domeniul tehnologiei, dar și cu mediul universitar. Noi încercăm să găsim căi de cooperare între artă și cercetare. Vrem să stimulăm curiozitatea, să inventăm lucruri noi. Nu ne mulțumim cu ce avem, trebuie să căutăm mereu alte răspunsuri.
Parlamentul European tocmai a aprobat așa-numita „directivă copyright“. Ce părere aveți despre această directivă care a stîrnit deja numeroase controverse?
E o inițiativă problematică. Pe de o parte, creatorii, deținătorii drepturilor de autor chiar aveau nevoie de o legislație adaptată contextului de acum, care să le protejeze mai bine drepturile. Arta și cultura au nevoie de această protecție. Din păcate, aceste așteptări legitime au fost susținute și promovate prin lobby de marile case de producție editorială astfel încît, în forma finală adoptată, directiva își depășește cu mult intenția inițială. Acum trebuie să urmărim cum anume va fi implementată. Reglementarea în sine nu reprezintă o mare amenințare, căci formulările sînt suficient de vagi încît să lase loc de manevră și, în plus, există și exceptări clar definite. Problema e cum se va stabili cadrul național. Riscul e ca în acest proces să se piardă din vedere tocmai interesele cetățenilor în favoarea marilor producători de conținut, ca în această bătălie între giganții Internet precum Google și YouTube, pe de o parte, și loby-ul din industria editorială, pe de altă parte, să fie uitate tocmai interesele celor care creează. E, de acum înainte, misiunea societății civile din Europa să ceară îndreptarea unor reglementări altminteri necesare. Căci, așa cum am spus, această furie a revoluției Internet, de tip Wild West, nu poate continua. Libertatea totală inhibă pînă la urmă creația. Dacă vrem ca Internetul să contribuie într-adevăr la progresul social, avem nevoie de reguli ale jocului. Dar aceste reguli trebuie să fie interpretate și adaptate în permanență, astfel încît să corecteze inechitățile, nu pentru a favoriza doar anumiți jucători.
Ce se schimbă, de fapt, odată cu transpunerea acestei directive, în relația dintre creator și publicul său?
Pentru artiștii convenționali, pentru artiștii care expun în galerii sau pentru muzicienii care vînd discuri și cîntă la concerte ori pentru scriitorii care publică la edituri, nu se schimbă mai nimic. Drepturile lor sînt oricum protejate – odată cu transpunerea directivei, vor fi mai bine protejați și pe Internet și ar putea capitaliza aceste drepturi. Asta, desigur, dacă se găsesc metode prin care banii să ajungă direct la ei, eventual prin diverse structuri descentralizate – Internetul oferă și această posibilitate – fără ca marile companii editoriale să răpească prea mult din venituri. Însă directiva riscă să lovească în altă parte: în cei care creează reciclînd, recontextualizînd opere sau fragmente de artă create de alții. Să nu uităm că Google face bani nu doar din conținut publicat de marile case de producție, ci și din ceea ce postează oamenii simpli, creatorii poate anonimi care nu obțin niciodată nici o părticică din veniturile astea colosale.
Astăzi, oricine are o cameră foto, o cameră de filmat, un reportofon. Democratizarea tehnologiei oferă o „pînză“ pe care și-o permite aproape oricine. Iar Internet înseamnă acces la un public planetar. Cum ar veni, oricine e artist… Cum mai putem face distincția între arta adevărată și mediocritate?
Ce mai înseamnă artă valoroasă? Ce înseamnă valoarea artei? Această revoluție informațională ne-a zdruncinat toate valorile. „Marea artă“ e mare pentru că se vinde pe bani foarte mulți la licitații? Un tablou e valoros pentru că e unicat? Constă valoarea unei opere în faptul că un specialist, o autoritate i-o depistează? Internetul a generat alt fel de a percepe arta. Vor exista în continuare instituțiile oficiale, formale sau informale, care vor avea grijă să susțină și să promoveze valoarea adevărată. Se construiesc în continuare teatre, muzee, săli de concerte… Afluxul de creație a generat și nevoia de a consolida aceste instituții. Ele nu sînt depășite tocmai pentru că simțim nevoia să ne orientăm în această abundență de creații artistice de tot felul – și fix asta e treaba muzeelor. Însă nicicînd elementul uman al artei n-a avut atîta căutare ca acum. Digitalizarea, tehnologizarea aduc echilibrul. Artă nu înseamnă doar cultură înaltă, ci și cultură populară. Metodele sînt diferite. Nevoia e însă aceeași.
a consemnat Matei MARTIN
Foto: Robert Bauernhansl
