Brâncuși, Picasso: artiști, expoziții, efecte în paralelă

Ion FLORESCU
Publicat în Dilema Veche nr. 1022 din 9 noiembrie – 15 noiembrie 2023
image

Din punct de vedere curatorial, se pare că există decenii în care nu se întîmplă nimic și săptămîni în care se petrec decenii întregi. Astfel, la sfîrșitul lunii septembrie, singurele expoziții românești Picasso și Brâncuși ale ultimelor decenii și-au deschis porțile la doar cîteva zile distanță una de alta. Expoziția Picasso de la Muzeul de Artă Recentă din București (MARe) e a doua expoziție Picasso adusă vreodată în țară, prima (doar gravuri) avînd loc în 1968, într-o perioadă de încălzire a relațiilor cu Occidentul. Expoziția Brâncuși, găzduită de Muzeul Național de Artă Timișoara, a fost precedată de alte două expoziții ale sculptorului, una în 1956 (chiar cu puțin înainte de moartea sa), cealaltă în 1970. Expoziția Picasso e deschisă pînă pe 8 ianuarie, expoziția Brâncuși pînă pe 28 ianuarie 2024, e deci suficient timp pentru a le vizita.

E foarte probabil ca expoziția Brâncuși să devină un important punct de referință, care va stabili un nou standard (și un reper) pentru viitoarele expoziții dedicate artistului. Pereții închiși la culoare, aproape negri, surprinzător de rar folosiți pentru expozițiile de sculptură, în combinație cu spoturi de lumină scenice care iluminează fiecare lucrare în parte, îi permit vizitatorului să contemple fiecare lucrare în relativă intimitate, chiar și în spații care devin inevitabil aglomerate. Mai mult, din fotografiile pe care Brâncuși le-a făcut propriilor sale lucrări (din care multe sînt expuse), putem vedea că stilul de iluminare e fidel preferințelor artistului, pe care îl preocupau nu doar lucrările ca atare, dar și contextualizarea lor, felul în care lumina cade asupra lor, efectul chiaroscuro, crearea unei mise-en-scène. În unele cazuri, cum ar fi sculptura „Măiastra”, folosirea luminii reproduce întocmai felul în care Brâncuși a iluminat o sculptură similară, pentru a face o fotografie, aflată și ea printre exponate.

La celălalt pol, îmi amintesc că în 2004 am vizitat o expoziție Brâncuși la galeria Tate Modern (unde se aflau și cîteva dintre sculpturile expuse la Timișoara) și am plecat dezamăgit și neimpresionat. Sculpturile erau expuse pe socluri înalte, deasupra nivelului privirii vizitatorilor, iluminarea era anostă și uniformă, iar sălile erau „cuburi albe”, în stilul minimalist conform modei de atunci. Lucrările erau decontextualizate, senzația de intimitate lipsea. Nici vizitarea atelierului lui Brâncuși, recreat fidel la Centrul Pompidou din Paris, nu e o experiență pe deplin satisfăcătoare. Ești nevoit să mergi în jurul incintei, privind în interior din spatele unor pereți de sticlă, ceea ce face imposibil să observi îndeaproape lucrările. Din fericire, închiderea temporară a acestui spațiu e ceea ce a făcut posibilă expoziția de la Timișoara.

Ceea ce mă trimite la al doilea motiv pentru care expoziția reprezintă un triumf: ea aduce laolaltă lucrări din atelierul artistului, care în mod normal nu sînt expuse ca lucrări individuale – mă refer mai ales la magistrala, totemica lucrare „Piatra de hotar”. Măsurînd aproape doi metri înălțime – jumătate sculptură, jumătate element de arhitectură, jumătate „Sărutul”, jumătate „Poarta sărutului” –, ea evocă, printre altele, atașamentul de durată al lui Brâncuși față de țara sa, lucrarea fiind nu doar o celebrare a iubirii universale care nu cunoaște limite, dar și un dureros „element comemorativ” al teritoriului pierdut de România la finalul celui de-al Doilea Război Mondial. Lucrarea din 1945 reprezintă piatra de temelie a întregii expoziții și e expusă, necronologic, la jumătatea spațiului expozițional (cronologic vorbind, e ultima sa lucrare). Sculptura e expusă diagonal, pentru a le permite vizitatorilor să observe diferențele subtile dintre reliefurile celor două laturi ale sale. Expoziția se încheie, în mod similar, cu o altă lucrare monumentală din atelierul lui Brâncuși, o versiune a „Coloanei Infinitului”, sculptată în lemn și cu puțin doar peste trei metri înălțime. Și aici, modul de iluminare îi permite vizitatorului să observe (să simtă, aproape) fiecare dintre gesturile de cizelare prin care a fost creată sculptura, ceea ce ar fi fost cu neputință la Centrul Pompidou.

Aducînd laolaltă lucrări din România, Franța, Anglia și SUA, expoziția acumulează un număr de opere suficient de mare pentru a-i permite vizitatorului să perceapă modul în care au evoluat unele serii iconice („Capete de copii”, „Sărutul”, „Madame Pogany”, „Păsările”). Iar prin combinarea sculpturilor cu fotografii, filme, documente și desene, expoziția contextualizează în mod strălucit lucrările și oferă o viziune integrată asupra artistului Brâncuși, chiar dacă omul Brâncuși rămîne într-o oarecare măsură greu de atins.

Expoziția Picasso e mai problematică. Intitulată „Efectul Picasso”, ea urmărește să arate publicului patruzeci și șase de lucrări ale maestrului spaniol, puse față în față cu lucrările unor artiști români despre care se presupune că au fost influențați de acesta. Printre cele patruzeci și șase de lucrări se află și cîteva gravuri ale lui Picasso, care probabil au făcut parte din prima expoziție Picasso de la București din 1968 (despre care se pare că nu s-au păstrat decît puține mărturii scrise) și care se presupune că au fost o sursă directă de inspirație pentru artiștii români de la acea vreme. Selecția de picturi în ulei, nu foarte clar explicată, e destul de cuprinzătoare, incluzînd lucrări din 1908 pînă în 1972, dar nu include, din păcate, nici o lucrare din perioadele formative esențiale „albastră” și „roz” ale artistului.

„Efectul” poate să însemne o mulțime de lucruri; în artă, ca și în legile fizicii, poate să însemne atracție, dar și respingere, poate să însemne copiere, furt, dar și influențe mai subtile, subterane, cum ar fi folosirea anumitor inovații tehnice sau stări de spirit și dezvoltarea lor în alte direcții. De prea multe ori, expoziția de la Muzeul de Artă Recentă nu reușește să exploreze subteranele, concentrîndu-se în schimb pe imitații, derivări, citate, „omagii aduse lui Picasso”, adesea de către artiști de rang secund. Lucrarea lui Kádár Tibor „Natură moartă după Picasso” (1959) și „Ceasul (omagiu lui Picasso)” (2013) de Alma Redlinger sînt exemple bune: imitații făcute la cincizeci de ani distanță, dar care puteau fi la fel de bine făcute și în același an. Sau „Familia” (1967) lui Max Hermann Maxy, care, după cum pe bună dreptate susține și catalogul expoziției, e un exemplu de cubism „retrograd” superficial. Alte lucrări sînt comenzi politice făcute de mîntuială, precum lucrările lui Nagy Albert „Portretul lui Picasso” (1967) și „Ehrenburg și Picasso” (1966) – celebrări ale adeziunii lui Picasso la Internaționala comunistă, care au astfel o anumită relevanță istorică și politică, fără însă a avea nici o valoare artistică. Într-una dintre săli sînt expuse laolaltă diferite picturi cu tauri – o aluzie la bine-cunoscuta obsesie a lui Picasso pentru tauri și minotauri. Doar un număr restrîns de lucrări – printre care picturile lui Marin Gherasim „Strigătul” și „Neliniște în cosmos”, două opere excelente din 1969 care exprimă o angoasă emoțională in spiritul lui Francis Bacon – încearcă în mod autentic să ducă limbajul artistic și spațial al lui Picasso într-o nouă direcție. Alte lucrări (de exemplu, ale unor Ion Grigorescu, Corneliu Baba, Constantin Piliuță) se referă mai mult la perioadele „albastră” și „roz” ale lui Picasso, care, după cum spuneam, nu sînt reprezentate în expoziție.

Adevărul e, după cum admite în textul de prezentare și Erwin Kessler, curatorul expoziției, că Picasso a avut un efect foarte restrîns asupra avangardei interbelice românești, care desconsidera sentimentalismul și expresionismul lucrărilor sale timpurii, iar influența sa directă asupra artiștilor români de după cel de-al Doilea Război Mondial a continuat să fie minoră. Chiar dacă influența politică și culturală a lui Picasso a atins un vîrf în anii 1960, începînd cu anii 1980, spune în continuare Erwin Kessler, Picasso a fost exploatat în mod oportunist și chiar frivol de către artiștii români, „o fază picassiană, benign-imitativă devenind un rit de trecere aproape obligatoriu pentru artiștii locali de viitor”. Pe scurt, catalogul oferă o serie de argumente bine structurate care explică relevanța artistică limitată a expoziției și trece în revistă mai mult semnificația cultural-politică a lui Picasso în România ultimilor cincizeci de ani.

Așadar, cu ce se alege vizitatorul expoziției? Oportunitatea de a vedea o selecție bună de picturi, desene și gravuri ale lui Picasso la București, fără să trebuiască să iei avionul, e binevenită, dar multe dintre lucrări (precum pictura „Golful Cannes” din 1958) nu prea au legătură cu lucrările expuse ale artiștilor români. În linii mari, expoziția tinde să grupeze, pe de o parte, lucrări ale lui Picasso și, pe de altă parte, lucrări despre care se presupune că au fost influențate de el – cu doar cîteva potriviri inspirate între cele două categorii. Iar în catalogul expoziției, lucrările lui Picasso și lucrările presupus influențate de el sînt redate în secțiuni separate, cu intenția parcă de a evita o comparație prea directă între cele două categorii. Pe scurt, de la această expoziție pleci cu impresia că nu ai perceput un întreg coerent, orchestrat in dialog, ci două corpuri de lucrări separate. Ele ne spun ceva despre Picasso și despre istoria culturală și politică a României din ultimii cincizeci de ani (inclusiv despre felul în care s-a făcut uz și abuz de Picasso omul, artistul și mitul), dar oferă puține intuiții artistice, cu atît mai puțin epifanii. 

Dar ce putem spune despre efectele mai generale ale lui Brâncuși și Picasso în România? După cel de-al Doilea Război Mondial și cînd gheața realismului socialist a început să se topească în România, Brâncuși – și nu Picasso – a fost cel care a inspirat o întreagă nouă generație de artiști. încurajîndu-i să îmbrățișeze stilul abstract. Într-un fel, artiști precum Paul Neagu, Roman Cotoșman și Grupul Sigma, Ana Lupaș, Pavel Ilie, Peter și Ritzi Jacobi, pentru a numi doar cîțiva dintre ei, sînt cu toții descendenți ai lui Brâncuși – platonicianul care a suprimat din propria sa artă durerea de a fi om, creînd o artă a formelor pure, ideale. Cînd însă, în anii 1970 și la începutul anilor 1980, arta figurativă și expresionismul au cunoscut o revenire, atît în România, cît și pe plan internațional, noi generații de artiști l-au redescoperit pe Picasso, artistul care ne-a redat, prin arta sa, suferința existenței umane – a poseda și a fi posedat, a fi deposedat, a locui într-o lume fragmentată în timp și spațiu – pe care o regăsim în arta unei noi generații de artiști români figurativi: Constantin Piliuță, Florin Mitroi, Vasile Gorduz și artiștii grupului Prolog. Mai tîrziu, spre finalul secolului XX, Marcel Duchamp – satiricul, ironistul, conceptualistul, a treia figură constitutivă a artei moderne – e cel care revine, în România și pe întinsul întregii lumi, influențînd o nouă generație de artiști. Dar acesta e un alt artist, un alt efect în paralel, un alt posibil subiect al unei alte expoziții „în paralelă” care va avea loc cîndva, în viitor.

1025 16 coperta corin braga jpg
Străinătăți, stranietăți și alte fantasme literare
Mi‑e greu să cred că proza lui Mircea Eliade ar putea fi înțeleasă pe deplin fără dialectica sacru‑profan.
p 17 2 jpg
Pînă la capătul drumului
Filmul vorbește despre condiția de a ajunge mereu prea tîrziu.
1025 17b cover1 jpg
Solo & solos
Curînd ne vor vizita artiști de la celălalt capăt al lumii, din Noua Zeelandă și Australia, care au acumulat cu sîrguință simpatie internațională și și-au făcut în cele din urmă curaj să ne caute și pe noi pe hartă.
image png
O călătorie narativă ajunsă la final: Asociația Heart a încheiat cu succes proiectul „Povești de familie”
Asociația Hearth are plăcerea de a anunța încheierea cu succes a proiectului cultural “Povești de familie” – o inițiativă recuperatoare și artistică
1024 16 cop1 png
Anxietatea lucrurilor definitive
Cele două cărți discutate în această pagină au în comun o anumită anxietate (aparentă sau nu) a definitivului.
1024 17 Am avut o livada foto Sabina Costinel jpg
Livezile noastre de vișini
Într-un fel sau altul, noile perspective asupra Livezii de vișini explorează răsturnarea vremurilor de care tot avem parte în ultimii ani.
Doru Covrig Doua maini,model cu roșu și negru, polimer, 17x25x18cm, 1995 jpg
Expoziție personală DORU COVRIG - sculptură mică și desene - la un an de la dispariția artistului
Doru Covrig este pentru arta contemporană un reper al sculpturii conceptuale
Poster orizontal 23 11 2023 Gianni Gagliardi Nomadic Nature jpg
„NOMADIC NATURE”: jazz cu saxofonistul spaniol GIANNI GAGLIARDI, la Sala Radio
A înregistrat peste 40 de albume, dintre care 5 ca solist, albume ce au primit aprecieri foarte bune din partea presei internaționale.
1023 16 antologia palatina cartea a v a produs galerie mare jpg
p 17 2 jpg
Bîrfoteca
Jeanne du Barry îneacă monarhia franceză în unsoarea tabloidelor.
1023 17 Kenny Garrett jpg
Jazz Syndicate Festival
Pentru un succes total însă, festivalul ar fi meritat o promovare mai extinsă.
1023 21 Iamandi coperta jpg
Adio, Europa de Est!
Aș adăuga: poate noua formă a folclorului est-european.
1022 16 donnatela jpg
Black Hole Sun
Cred că o iniţiativă a traducerii lui ar fi cu profit pentru literatura română contemporană.
p 17 2 jpg
Zeița
Și ne arată că această utopie e la îndemînă.
1022 17 The Beatles Now And Then jpg
Beatleși și Stoneși în 2023
The Rolling Stones este o formație în (plină) activitate, niciodată întreruptă, niciodată scurtcircuitată de ego-urile supraexpandate ale componenților.
Poster orizontal09 11 2023 Contemporan în România 2 jpg
„CONTEMPORAN ÎN ROMÂNIA” – seară de jazz și vernisajul expoziției „Centaur”, la Sala Radio
Prin Proiectul Cultural dorim să oferim o revelatoare experiență multimedia
1021 16 coperta jpg
„Grecia călătorește, călătorește mereu”
Grecia călătorește, călătorește mereu.
p 17 jpg
Detalii
Frumusețea filmului e inseparabilă de o stare de plutire a tuturor lucrurilor.
1021 17 cover1 jpg
Încredere
Lansările din acest an au arătat un grup în formă maximă.
1021 21 moscova inhata romania robert bishop e s crayfield editura corint istorie 01 jpg
Origini românești ale Războiului Rece
Ordinele noastre erau să ne ocupăm de naziști, dar am aflat curînd că urgia comunistă „este mai rea decît cea nazisă”, au mărturisit autorii.
1020 16 catre paradis jpg
Paradisul uitat
Negarea radicală a „binarității”
1020 17 Cea care priveste lumea foto Jonathan Michel jpg
Un festival nou în oraș
Minunați performerii cehi, care au făcut slalom prin muzica acelor ani, cu o reconfortantă autoironie, jonglînd cu imagini, costume, coregrafii și mai ales muzică.
BUN MRM 15 noiembrie landscape jpg

Adevarul.ro

image
Un bărbat din Cluj care visa să construiască o cabană a rămas fără bani: Cu ce sumă au dispărut meseriașii
Indivizii i-ar fi promis bărbatului că pot să-i construiască o cabană. După ce au primit banii, aceștia s-au făcut nevăzuți.
image
Victoria lui Putin pare posibilă pentru prima dată de când a declanșat războiul în Ucraina
Pentru prima dată de când Vladimir Putin a invadat Ucraina, la 24 februarie 2022, pare că e posibil să obțină o victorie, scrie The Economist.
image
Ce efecte pot avea suplimentele cu magneziu asupra somnului
Magneziul este un mineral care se găsește în mod natural în organism și susține diverse funcții vitale, cum ar fi sistemul cardiovascular, regenerarea musculară și producerea de energie. Magneziul susține, de asemenea, procesul de relaxare.

HIstoria.ro

image
Ce a însemnat România Mare
1 Decembrie 1918 a rămas în mentalul colectiv ca data la care idealul românilor a fost îndeplinit, în fața deschizându-se o nouă etapă, aceea a conștientizării și punerii în aplicare a consecințelor ce au urmat acestui act, crearea României Mari.
image
Trucul folosit Gheorghiu-Dej când a mers la Moscova pentru ca Stalin să tranșeze disputa cu Ana Pauker
Cînd merge la Moscova pentru ca Stalin să tranşeze în disputa cu Ana Pauker, Dej foloseşte, din instinct, un truc de invidiat.
image
Sfântul Andrei și Dobrogea, între legendă și istorie
Îndelung uitate de către establishment-ul universitar românesc, studiile paleocreștine încep să își facă din ce în ce mai clară prezența și la noi. Încurajarea acestor studii și pătrunderea lor în cadrul cursurilor s-au dovedit lucruri absolut necesare. Ultimii ani au dus la noi dezvăluiri arheologice privind primele comunități paleocreștine (paleoeclesii) din Scythia Minor (actuala Dobrogea), conturând două ipoteze și direcții de cercetare pentru viitor: ipoteza pătrunderii pe filieră apostolic