Artele vizuale în 2013

Bienale, expoziţii, festivaluri. 2013 a fost un an plin. I-am întrebat pe trei critici de artă 1) care a fost cea mai bună „personală“, 2) cea mai bună „colectivă“ şi 3) cel mai interesant fenomen (tout genre compris).

● Daria GHIU

2013 a fost un an oarecum haotic şi lipsit de prea multe surprize. Bani puţini, energie destul de redusă. Cel puţin în România. Căci scena de artă internaţională a metabolizat cîţiva artişti români importanţi, şi asta s-a simţit şi în anul care tocmai a trecut.

Cu toate acestea, s-au întîmplat în România unele fenomene interesante şi au avut loc cîteva expoziţii curatoriate, foarte bune. Accentuez cuvîntul curatoriat, pentru că una dintre senzaţiile pe care o resimt cînd intru într-o sală de expoziţie aici – fie ea într-un muzeu, galerie ori spaţiu nonprofit – este aceea de loc decorat cu lucrări de artă, aşezare la întîmplare a lucrurilor în spaţiu, atmosfera devenind fie prea încărcată, fie prea aerisită. Şi nici urmă de adevărat discurs curatorial. Aşa că, la polul opus acestor „aşezăminte“ nefericite, am remarcat în 2013 expoziţia (distant de emoţionantă) a regretatei Ioana Nemeş – „Sometimes we should’t pretend everything is OK“. Curatoriată de către Magda Radu & Alexandra Croitoru, la Salonul de Proiecte din Bucureşti, a fost evident o expoziţie greu de realizat în absenţa artistului şi cu lucrări care măsoară neîncetat timpul... Apoi, expoziţia foarte atent construită a Ancăi Benera şi a lui Arnold Estefan (artiştii – cred – cu cel mai interesant traseu în 2013, prezenţi şi la Bienala de la Istanbul) de la Tranzit.ro din Bucureşti: „Am fost atît de puţini şi atît de mulţi am rămas“ (curator: Raluca Voinea).

Am vorbit pe larg, în aprilie, despre lansarea megaproiectului de un an de zile, „Q.E.D.“, de Mircea Cantor, la MNAC. O expoziţie încă deschisă pînă pe 10 aprilie, care a reuşit să aducă la muzeu mult public, şi un public monden, pe care îl credeam nepregătit pentru arta contemporană.

Las la urmă fenomenele, doar cîteva dintre ele. Pavilionul României la Bienala de artă de la Veneţia: „O retrospectivă imaterială a Bienalei de artă de la Veneţia“. Artişti: Alexandra Pirici şi Manuel Pelmuş, curator: Raluca Voinea. Nu cred că se aşteptau mulţi să vadă la Veneţia un şir neîntrerupt de performance-uri, timp de şase luni, venite din partea unor artişti consideraţi, de unii, outsider-ii „adevăratei“ scene de artă. Succesul acestui proiect s-a măsurat atît la nivelul cronicilor scrise de către criticii de artă consacraţi din lume, cît şi la nivelul publicului entuziast, emoţionat, amuzat – un public de altfel dificil, pe care cu greu reuşeşti să îl opreşti pentru mai mult de un minut, într-un pavilion naţional.

Un alt proiect curatorial de urmărit este cel al criticului de artă Igor Mocanu: „Avangarda revizitată“. Debutat în noiembrie 2012, a continuat tot anul trecut. Cercetătorul Igor Mocanu revizitează Arhiva Naţională de Filme a României şi transformă actul său într-o manifestare publică: e ceea ce tot mai mulţi cercetători de istoria artei ar trebui să încerce să facă. Să împărtăşească, să-şi pună în dezbatere ideile, să arate şi celorlalţi ceea ce găsesc.

● Magda CÂRNECI

Cred că de cîţiva ani buni, scena vizuală românească se află într-o creştere evidentă de dinamism, ilustrată de cele două, trei sau mai multe vernisaje de artă care au loc în fiecare săptămînă la Bucureşti, cel puţin. Efervescenţa aceasta e provocată de apariţia unor noi promoţii de plasticieni din ce în ce mai numeroşi şi mai dezinhibaţi, se datorează revenirii în forţă a unor nume deja consacrate, dar se datorează şi cîtorva galerii de artă private, care structurează acum competitiv cîmpul acţiunilor vizuale, la rîndul lor, din ce în ce mai diversificate, mai spectaculare şi mai alternative. Am regretat sincer că limitele de timp şi de energie fizică m-au împiedicat să văd toată oferta excelentă şi bogată a anului trecut.

Din ce am văzut, cred că „Q.E.D.“ a lui Mircea Cantor de la MNAC, întinsă pe un an de zile, a constituit expoziţia personală cea mai ambiţioasă şi mai bine pusă în scenă a anului 2013, pe măsura talentului evident şi a anvergurii internaţionale a autorului. Pe lîngă ea, aş vrea să amintesc expoziţia „Teoria cercului“ a lui Francisc Chiuariu de la galeria AnnArt, o confirmare a valorii acestui pictor „post-postmodern“, aflat la mijloc de carieră. De asemenea, expoziţia „Articole de interior – utile sau inutile – care ne fac viaţa atît de plăcută, de confortabilă...“, de la galeria Nicodim, a lui Teodor Graur, un artist optzecist important, care continuă linia de recuperare „remodernă“ a artefactelor care ne-au definit şi ne definesc în continuare universul mental pre- şi post-1989. Nu aş vrea să uit expoziţia „Black-based Cocktail“, de la Muzeul de Artă din Cluj, a pictorului Petru Lucaci, confirmînd vocaţia unui artist cunoscut, care, în ultimii ani, şi-a pus energia în mod admirabil în slujba comunităţii naţionale a plasticienilor, pe care o conduce cu devotament.

În ce priveşte expoziţiile de grup, cred că „Oraşul văzut de generaţia ’80“, curatoriată de Adrian Guţă, şi expoziţia feministă „Eu, En, Ich (II) – Mituri“, ambele de la Victoria Art Center, au confirmat vitalitatea creativă a optzecismului vizual, încă extrem de productiv şi de... combativ. Dar trebuie să recunosc că expoziţia colectivă cea mai importantă a anului mi s-a părut „Good Girls“, curatoriată de Bojana Pejic şi Olivia Niţiş la MNAC, o expoziţie internaţională care a reunit cîteva nume importante ale artei feministe româneşti şi internaţionale, dar care, din păcate, nu s-a bucurat de cronici şi de exegeze critice cum ar fi meritat.

Ca fenomen artistic şi social mai interesant, chiar provocator, trebuie să amintesc continuarea celor două programe – „Spaţiul interdisciplinar Platforma“ (un proiect iniţiat de Simona Dumitriu şi coordonat de artişti, în tipologia artist-run project spaces) şi „Salonul de Proiecte“ (coordonat de Alexandra Croitoru şi Magda Radu), care structurează foarte dinamic activitatea de la MNAC – Anexa din Bucureşti, unde se întîmplă cele mai curajoase interacţiuni dintre artă şi social, din România actuală.

● Igor MOCANU

Cea mai bună expoziţie personală din 2013 e una totalmente neortodoxă, în sensul că nu e tocmai personală – artistul expunînd alături de un altul, Radu Cioca, chiar dacă în excursuri total etanşe –, ci mai degrabă semipersonală, iar apoi pentru că, deşi a fost vernisată în 2013, pe 14 decembrie, ea a rămas deschisă pînă pe 14 ianuarie 2014. E vorba de proiectul expoziţional fotografic gigant „Puterea justiţiei şi puterea spirituală“ de Bogdan Gîrbovan, de la Galeria Jecza din Timişoara. Momentul e semnificativ întrucît are în spate o muncă antropologică de documentare, de aproape cinci ani, demers intitulat de către artist „Uniforme şi veşminte“, prin care acesta a intenţionat o punere în relaţie a celor două cele mai influente instituţii ale statului român – Poliţia şi Biserica Ortodoxă Română –, prin prisma vestimentaţiei funcţionale cu care au fost învestite prin legea seculară, respectiv religioasă. Rezultatele parţiale au mai fost expuse de autor, însă expunerea finală are loc abia acum. Înainte de a pune în discuţie implicaţiile ideologice şi/sau estetice ale expoziţiei, trebuie spus că, prin asta, Bogdan Gîrbovan acoperă un gol care devenise îngrijorător în cîmpul artelor vizuale: imaginea Puterii. Pînă acum, nu ştiam cu adevărat cum arată puterea, o vedeam zi de zi mediatizată, însă niciodată expusă.

De departe, cea mai bună expoziţie colectivă de anul acesta este a unor morţi. Dar asta n-are a face, întrucît miza expoziţiei se află în altă parte, într-un loc unde arta contemporană şi critica aferentă, ca disciplină, calcă din ce în ce mai rar astăzi – adică cercetarea. E vorba de „În acest pavilion se vede artă. România la Veneţia – 89 de ani de bienală“, expoziţie curatoriată de Daria Ghiu şi expusă în spaţiul Tranzit.ro din Bucureşti, în perioada 20 iunie – 20 octombrie 2013. Printr-un efort de documentare şi dezarhivare aproape neverosimil, curatoarea a încercat să surprindă aproape un secol de participare autohtonă la Bienala de la Veneţia, lăsînd pe parcurs lucrările să se bată între ele, atît pe verticală, în timp, cît şi pe orizontală, în spaţiu.

Cel mai interesant fenomen din cîmpul artelor vizuale autohtone n-are nume, însă el poate fi aproximat prin faptul că se află sub zodia laică a dansului contemporan şi a revirimentului pe care l-au căpătat artele performative în acest an. Mă gîndesc, în primul  rînd, la fulminanta participare a României la Bienala de la Veneţia, cu un pavilion conceput, gîndit, tălmăcit şi performat de nişte coregrafi care au curajul să rescrie critic istoria artei, a bienalei în sine şi a participării României, cu destule implicaţii politice. Însă eu, personal, nu pot privi această participare fără o punere imediată în oglindă, în comparaţie, în metaforă, dacă vreţi, cu situaţia CNDB-ului, în 2013, şi lupta pentru subzistenţă pe care a tot dus-o de cîţiva ani încoace.

● Cosmin NĂSUI

Avînd în vedere că nu se pot aplica aceleaşi criterii şi filtre de selecţie de la expoziţiile naţionale la cele internaţionale, de la cele low budget la cele de mare anvergură, consider potrivită o selecţie mai largă decât „cel mai”, „ cea mai”. Voi face referire doar la expoziţiile artiştilor români fără să fie ordonate ca un top. 1) Aşadar, cea mai bună expoziţie personală: Dan Voinea, "A Momentary Rise Of Reason", Beers.Lambert Contemporary, Londra; Mircea Cantor, "Q.E.D.", MNAC, Bucureşti. Valeriu Şchiau, "Visul", Aiurart, Bucureşti.

2.) Cea mai bună expoziţie colectivă: "Mitul naţional. Contribuţia artelor la definirea identităţii româneşti (1830 – 1930)",  MNAR, Bucureşti; "The Essences of Reality, Eastern European contemporary artists", Muzeul Brukenthal, Sibiu. "Hotspot Cluj - New Romanian Art", Arken Museum of Modern Art, Copenhaga.

3) După investiţiile de capital atrase mai ales de zona artei moderne, din ultimii patru ani, şi expansiunea pieţei prin casele de licitaţie şi un fond de investiţie în artă, urmează acum valul de retragere a capitalului împreună cu profitul şi o contracţie treptată dar simţită a pieţei locale. Acum în România arta românească este valorificată financiar mai curând la volum decît la recorduri spectaculoase de autor. Iar din punctul de vedere al atitudinii artiştilor, o mare parte din arta contemporană românească, ca şi în multe alte locuri de pe glob care se doresc globale, se înscrie într-o zonă de stânga a politicilor activiste, sociale de critică la adresa capitalismului şi a valorilor sale. Este în demers o paradigmă a formelor fără fond.

anchetă realizată de Matei MARTIN