Vocile părinţilor: taţii
● Cocoțat pe schele, scenariul și regia: Robert Bălan, cu texte de Andrei Doșa, Robert Șerban, Radu Pavel Gheo, Vasile Ernu, Igor Mocanu, Robert Bălan și alții. Cu: Virgil Aioanei, Nicu Rotaru, Robert Bălan. Cu participarea lui Rolando Matsangos. Video: Petre Fall. Scenografia: Ana Iulia Popov. Proiect cultural co-finanțat de AFCN. Sponsor: UNITER. Asociația Art No More în parteneriat cu Centrul de Teatru Educațional Replika.
„La urma urmelor, am făcut un spectacol despre mame (n.a. Habemus bebe, 2014), de ce n-aș face și despre tați?“, zice Robert Bălan în prezentarea recentei sale premiere de la Centrul de Teatru Educaţional Replika. Cocoţat pe schele este o arheologie a tatălui, o panoramă a stării de paternitate în România contemporană. Cu bucurii, frici, responsabilităţii, frustrări şi stereotipuri de reprezentare şi percepţie, universul tatălui imaginat de Robert Bălan – pe baza documentării sale personale şi a actorilor, dar şi a unor texte scrise special de mai mulţi scriitori, toţi cei implicaţi avînd calitatea indispensabilă de a fi taţi – este desenat din cîteva tuşe.
Primul impuls în spectacol îl dă explorarea paternităţii de la poziţia secundă pe care tatăl o ocupă în viaţa copilului, poziţie care îi este „rezervată“ de mentalul colectiv: tatăl vine după mamă („dacă vorbeşti despre tată, automat vorbeşti şi despre mamă, dacă vorbeşti despre mamă, tatăl poate să nici nu apară“). Tatăl este nu doar o figură secundară în mitologia parentală, ci aproape palidă, aportul său fiind perceput şi acceptat doar la nivelul asigurării resurselor şi, eventual, al autorităţii. De aici însă lucrurile se complică destul de mult, căci în prezent societatea traversează o perioadă de răsturnare a rolului tatălui, pe fondul ralierii la tendinţe occidentale, în special cele scandinave. Tatăl îşi revendică şi proclamă egalitatea cu mama în relaţia cu copilul, dar mai ales – surpriză! – în responsabilităţile şi grija (munca) pentru cel mic. Pare că imaginea tatălui care aduce banii şi face legea în casă începe să pălească, lăsînd locul tatălui implicat. Fenomenul, impulsionat la noi şi de modificarea legii astfel încît să permită concediile de paternitate, e încă la început – se înregistrează mai ales în mediul urban –, iar tranziţia de la imaginea patriarhală, pasivă în raport cu copilul, la cea activă provoacă diferite reacţii. La pachet cu admiraţia pentru un bărbat implicat în creşterea copilului vine şi o oarecare (involuntară) desconsiderare pe motiv că „statul acasă, cu copilul“ i-ar diminua masculinitatea (machismul societăţii autohtone e încă puternic, iar percepţia demasculinizării se regăseşte şi în formatul „clasic“ al paternităţii, în teama bărbaţilor că vor pierde prima poziţie în inima partenerei în favoarea copilului).
În stilul său performativ, uneori derutant, în care inserţia firescului, a intimului este ostentativ nejucată astfel încît curgerea convenţională a spectacolului este scurtcircuitată, ceea ce uneori confuzează spectatorul („s-a terminat sau nu spectacolul?“, „astea sînt discuţii sau…?“), Robert Bălan, secondat de Virgil Aioanei, Nicu Rotaru şi (pe video) Rolando Matsangos, dezvăluie o serie de frămîntări ale tăticiei (un sinonim ad-hoc pentru paternitate – în spectacol se inventează termeni): teama de a îngriji un bebeluş fragil, dar şi cea de a nu-şi îndeplini responsabilităţile clasice (asigurarea resurselor financiare), dilemele legate de metodele de educaţie, reproducerea involuntară a modelului parental (negativ sau inadecvat prezentului) din copilăria proprie, modificările survenite în relaţiile cu partenera şi prietenii etc. Ca şi în cazul mamelor, aşa cum apare în spectacolul Baby Blues, despre care scriam săptămîna trecută, şi în cazul taţilor, parcul reprezintă turnanta mentalităţilor cu privire la paternitate, un spaţiu -eclectic, în care perspective (ultra)conservatoare şi progresiste se confruntă şi care poate deveni un teren minat, atît pentru părinte, cît şi pentru copil (o precizare pe lîngă subiect: oferirea de alimente unor copii necunoscuţi – se întîmplă des în parc – e problematică din cauza alergiilor, a problemelor medicale care implică dietă etc. pe care cei mici le pot avea, prin urmare ar fi de evitat). Statutul de tată şi, mai ales, cel de tată implicat este dublat de nesiguranţe şi frici, la fel ca şi cel al mamei, doar că, la bărbaţi, acestea sînt mai puţin verbalizate sau arătate. Unele sînt chiar neştiute: depresia postanatală are un echivalent masculin, depresia tatală (alt termen inventat în spectacol). Încă insuficient studiată, ea este însă atestată ca o stare psihică alterată de teama de paternitate.
Cum în a treia duminică din iunie se sărbătoreşte Ziua Internaţională a Tatălui în peste 50 de ţări, de curînd au apărut tot felul de articole despre paternitate. The Washington Times scrie cum paternitatea schimbă creierele şi mintea bărbaţilor, iar The New York Times, cum le schimbă corpurile. Subiectul pare complicat, dar spectacolul lui Robert Bălan nu îşi propune nici să facă un studiu ştiinţific pe această temă, nici să găsească reţeta perfectă de tăticie. Mai degrabă îndeamnă la discuţii amicale, la împărtăşirea experienţelor personale, la solidaritate şi validare reciprocă. Aici, formatul performativ „prietenos“, adică debuşeele non-teatrale – discuţiile pe marginea nu prea numeroaselor cărţi despre paternitate şi a ideilor promovate de acestea –, servesc perfect atmosferei de club sau grup de sprijin pe care o degajă spectacolul şi atrag spectatorii (mai ales pe taţi) în conversaţie.
Poate că titlul spectacolului este o metaforă sugestivă pentru constructul paternităţii („acrobaţiile“ – sociale, emoţionale, psihologice – pe care le presupune tăticia), dar el are o sursă de inspiraţie prozaică: poezia Tatăl meu de Veronica Porumbacu, pe care unii dintre noi am studiat-o la şcoală înainte de 1990. Dacă sensul ei viza atunci o panoramare a eroilor anonimi, muncitorii, Robert Bălan o foloseşte acum pentru a demonstra patriarhalismul societăţii (tatăl munceşte, nu tăticeşte) care începe, deocamdată timid, să fie contestat. Să ne amintim: „Tatăl meu zideşte case, / Cocoţat pe schele. / El cu fruntea lui ajunge / Pînă sus la stele“.
Oana Stoica este critic de teatru.
