„Teatrul a devenit pentru mine o formă de activism“ – interviu cu actorul Andrei ŞERBAN
Este unul dintre actorii de bază din spectacolele de teatru politic create de regizorul David Schwartz şi prezentate pînă acum la Macaz, în Bucureşti (care s-a închis în luna iulie, dar spectacole de teatru politic vor fi create şi reprezentate în alte spaţii şi oraşe). Andrei Şerban nu doar că este un actor subtil şi cameleonic, dar figura lui, cu o permanentă mirare (pseudo)candidă, şi vocea, duioasă şi capabilă să treacă rapid din registrul grav, ameninţător, în cel acut, defensiv, îi asigură o personalitate unică pe scenă. Însă Andrei Şerban nu rezumă teatrul la subtilităţile interpretării, ci îl vede ca pe o artă cu mize sociale.
Sînteţi unul dintre actorii care se implică în spectacole de teatru social-politic. Ce vă motivează să alegeţi acest tip de teatru?
Am descoperit teatrul social-politic datorită primei colaborări cu David Schwartz și cu echipa de teatru cu care lucrez de 12 ani: Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Mihaela Michailov și Alexandru Potocean. Ulterior am început să citesc lecturi de stînga și astfel să îmi pun bazele educației politice. Conștiința politică a născut, la rîndul ei, nevoia de a lupta împotriva inegalităților. Astfel, teatrul a devenit pentru mine o formă de activism și un instrument prin care îmi propun să fac justiție socială. Nu fac teatru din pasiune, am ajuns întîmplător actor și meseria nu mi-a plăcut niciodată în mod special. Sînt puțini actori care își permit să aleagă spectacolele în care joacă, deci aș putea fi privit ca un privilegiat, lucru care este doar parțial adevărat pentru că au fost și perioade foarte mari cînd nu am jucat deloc și am fost nevoit să trec prin mai multe reconversii profesionale. Am lucrat ca director de casting, chelner, educator, barman, -trainer. Sînt dispus în continuare să fac alte munci, doar ca să nu fiu constrîns financiar să joc în spectacole care nu au mesaje cu care mă pot identifica. Teatrul burghez, de entertainment, fără miză socio-politică, nu m-a interesat și nu o să mă intereseze niciodată.
Aportul dvs. la spectacole nu se limitează la actorie. În unele faceţi şi documentare, dramaturgie sau regie, dar nu ca un creator total, dimpotrivă, lucraţi în echipă (teatru devised). Cum funcţionează o astfel de formulă de lucru? Cum lucraţi concret?
Nu am lucrat de la început așa. Primul proiect la care am lucrat diferit a fost subPămînt. Am primit propunerea să mă alătur echipei și pentru partea de documentare, care urma să fie în Valea Jiului. La momentul respectiv lucram de patru ani, full time, la o agenție de casting. A fost o decizie destul de grea, aveam de ales între un serviciu care îmi oferea un salariu lunar și un proiect care se întindea pe trei luni, o lună documentare în Valea Jiului și două luni de repetiții. Am hotărît să îmi dau demisia și să merg în Valea Jiului pentru a înțelege realitatea oamenilor pe care urma să îi reprezint pe scenă. Timp de o lună de zile am participat la interviuri și ateliere pe baza cărora s-a scris textul spectacolului. După terminarea proiectului, am șomat un an de zile, dar subPămînt este unul dintre cele mai apreciate spectacole ale noastre și cel mai trainic (anul ăsta a împlinit 7 ani), iar feedback-ul oamenilor din Valea Jiului și al celor cu care am făcut interviuri a fost că s-au simțit bine reprezentați. La următoarele proiecte am contribuit și la partea de dezvoltare a dramaturgiei, lucru care a fost posibil pentru că mi s-a oferit încredere și spațiu. În prezent, la fiecare început de proiect, toți membrii echipei aleg ce vor să facă în acel proiect. Este și un mesaj pe care îl transmitem, ca grup, împotriva structurilor ierarhice de lucru, în care actorii sînt tratați ca niște instrumente la îndemîna regizorului. Raportul ăsta inegal de putere duce deseori la abuzuri din partea regizorilor. Actorii sînt limitați la rolul de executanți, indicaţiile care vin de la regizor nu pot fi contestate, lucru care, din punctul meu de vedere, omoară creativitatea și are efecte asupra demnității umane. De regizat m-am apucat pentru că erau subiecte care mă interesau și nu găseam regizori. Nu am avut nici o miză la nivel profesional. Cu ocazia asta, mi-am dat seama că e important să generez contexte de muncă non-ierarhice, bazate pe respect și încredere, în care există loc și pentru dezvoltare.
Unul dintre proiectele dvs., Vi mi som rom, explorează identitatea romă din mai multe perspective (interioare, exterioare), prin prisma poveştilor personale. Am văzut mai multe spectacole despre identitatea romă, cu abordări diferite, şi ştiu că vă preocupă subiectul. Care este perspectiva dvs. asupra lui, ce vă interesează să chestionaţi în legătură cu acest subiect?
În primul rînd, trebuie să ne întrebăm cine vorbește în numele romilor, cine îi reprezintă? Am văzut mai multe spectacole despre identitatea romă care aveau o intenție pozitivă la bază, dar în echipă nu era nici o persoană de etnie romă. Lucrul ăsta, din punctul meu de vedere, este foarte problematic. Nu poți să vorbești despre discriminare și inegalitate de șanse, dar să reproduci tocmai asta în abordarea ta de lucru. Plus că există riscul să exotizezi anumite comportamente, iar asta se întîmplă cînd privești lucrurile din exterior. Cred, în primul rînd, că trebuie să se creeze contexte în care romii să se autoreprezinte. Asta e abordarea mea de bază. Îmi propun să ofer spațiu de exprimare pentru poveștile romilor, spuse de romi. În al doilea rînd, îmi propun să deconstruiesc clișeele și prejudecățile față de etnia cea mai stigmatizată, din care fac și eu parte, deci e și o miză personală la mijloc. Fiind rom invizibil, în mare parte din cauza colorismului – sînt alb –, am fost ferit de rasism adresat direct. Vi me som rom este un manifest care îndeamnă romii invizibili să își asume etnia și să lupte alături de cei mai puțin privilegiați decît ei, dar și un spectacol care își propune să arate absurditatea rasismului. Îmi doresc să contribui la recuperarea și conservarea istoriilor romilor pentru că doar o bună cunoaștere a trecutului poate ajuta la o mai bună înțelegere a situației romilor din prezent.
Aţi făcut un rol excelent în Cultul personalităţii – un cabaret politic care recuperează perioada luptelor interne din Partidul Muncitoresc Român – unde îl jucaţi pe Gheorghe Gheorghiu-Dej. Faceţi un personaj seducător, boem, locvace, cu accese de orgoliu. Cum aţi creat personajul şi care este raportul acestuia cu persoana reală?
De obicei, în teatrul documentar lucrăm cu materiale video, interviuri cu persoane reale și încercăm să redăm comportamentul lor cît mai fidel, de la gesturi, mimică, pînă la imitație de voce. Am căutat materiale video cu Gheorghiu-Dej, dar nu am găsit suficiente sau relevante pentru a-mi construi personajul. În puținele filmări pe care le-am găsit, imaginea și sunetul nu sînt foarte clare, așa că a trebuit să construiesc un personaj bazat pe documente din arhive sau mărturii scrise. Mihai Lukács, regizorul și scenaristul spectacolului, făcuse deja partea de documentare și mi-a pus la dispoziție toate materialele. Din mărturiile scrise ale celor care l-au cunoscut îndeaproape, Dej reiese ca fiind o persoană charismatică, cu o accentuată latură ludică – îl imita pe Stalin de fiecare dată cînd povestea despre întrevederile cu el. În presă am găsit articole în care era prezentată și latura mondenă a lui Gheorghiu-Dej, căruia îi plăceau restaurantele, coniacul franțuzesc și stofele englezești. Mihai mi-a lăsat libertatea totală să construiesc personajul și, în unele cazuri, să intervin în text, și așa s-a născut personajul seducător, boem, volubil, cu accente autoritare pe alocuri. Desigur, Dej era mult mai complex decît l-am prezentat eu, dar una dintre mizele pe care mi le am propus în construcția personajului a fost și contrastarea discursul anticomunist clișeistic, în care liderii și membrii de partid sînt prezentați ca niște persoane rigide, monotone și lipsite de culoare.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Bulboacă
