Schimbări de Macaz
● SubPămînt – Valea Jiului după 1989, concept: Mihaela Michailov și David Schwartz, regie: David -Schwartz, scenariu: Mihaela Michailov. Cu: Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Alexandru Potocean, Andrei Șerban. Muzica: Bobo Burlăcianu, video și documentare video: Vlad Petri, scenografie: Adrian Cristea. Macaz – Bar Teatru Coop.
La 1 mai 2016, pe Calea Moşilor nr. 106 din București se deschidea Macaz – Bar Teatru Cooperativă. În barul dotat cu bibliotecă, pe perete este afişată regula locului: „În acest spațiu nu sînt tolerate atitudinile rasiste, homofobe, sexiste, clasiste“. Și așa va funcționa Macaz timp de trei ani, ca un loc de cultură și socializare cu orientare de stînga, în care cîţiva artişti lucrează fără structuri ierarhice, atît în artă, cît şi în administrarea spaţiului, şi militează pentru justiţie socială, nediscriminare şi organizare comunitară, pentru respectarea dreptului la muncă şi împotriva exploatării categoriilor sociale şi profesionale vulnerabile. Aici se face un teatru bazat pe investigaţii sociale, care aduce în dezbatere teme, prea puţin sau deloc abordate în teatrul aşa-zis de artă, şi subiecţi marginali sau de-a dreptul invizibili în raport cu interesul public. De exemplu, s-au pus în discuţie situaţiile sociale ale lucrătorilor sexuali (Tabu) sau ale persoanelor vîrstnice din instituţiile de îngrijire (Domiciliu instabil, Lambada – cu şi despre rezidenţii Căminului „Moses Rosen“), în spectacole create de nucleul artistic al Macazului (David Schwartz, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Andrei Şerban, Alexandru Potocean etc. – artişti care colaboraseră anterior în proiectele Platforma de teatru politic, Gazeta de artă politică, Claca) şi de diferite asociaţii culturale (Giuvlipen, Teatrul Beznă, ADO etc.). Au fost seri de film, conferinţe, dezbateri şi petreceri. S-a creat o comunitate a artiştilor şi a publicului, formată din populaţia din vecinătate, de cei care se regăseau în ideile promovate şi aparţineau comunităţilor investigate aici. Militantismul şi stîngismul i-au ţinut la distanţă pe unii şi i-au iritat pe alţii, dar meritul Macazului în a-şi afirma personalitatea (activistă), ideile (echitate şi nediscriminare) şi formula de lucru (devised), într-un peisaj teatral în mare parte haotic, este indiscutabil. În timp, Macaz a impus în peisajul teatral autohton artişti care s-au identificat cu locul. Pe lîngă Potocean, cunoscut publicului şi din filme, aici s-au afirmat Andrei Şerban, Katia Pascariu, Alice Monica Marinescu, Mădălina Brînduşe, Ioana Chiţu, Raj Alexandru Udrea etc.
De la 1 iulie, Macaz, aşa cum şi unde îl ştim, se închide. Susţinerea un spaţiu cultural independent este costisitoare şi epuizantă, aşa că ele rezistă puţin (din 2011, de cînd Centrul Naţional al Dansului, instituţie care susţine cultura independentă, a fost evacuat din Teatrul Naţional Bucureşti, au dispărut subRahova, La Bomba, Zona D, Godot; Green Hours a fost temporar închis, iar ArtHub şi Teatrul Apropo s-au mutat de mai multe ori – acestea sînt doar cîteva exemple din Capitală). Macaz părăseşte Calea Moşilor pentru un spaţiu mai mic, pe care îl va împărţi cu alte asociaţii. Asta înseamnă renunţarea temporară la una dintre activităţile sale: teatrul. Comunitatea din jurul Macazului are nevoie în primul rînd de un loc de socializare şi solidarizare, iar pentru asta, spaţiile sînt mai uşor de găsit şi de susţinut financiar. Aşa că Macaz devine centru social autonom şi va face aproape tot ceea ce făcea şi pînă acum, mai puţin teatru (va putea oferi, la un moment dat, un spaţiu de repetiţii, dar nu şi de spectacole, căci locul este inadecvat). Spectacolele se vor juca sporadic în spaţii partenere, iar modul de a produce teatru şi locurile de reprezentare vor fi regîndite (concret, asta va însemna o mai mare flexibilitate prin crearea de spectacole în diferite oraşe şi spaţii).
Săptămîna trecută, Macaz a prezentat pentru ultima oară în spaţiul cunoscut cîteva dintre show-urile sale. Unul dintre cele mai vechi spectacole, cu premiera în 2012 la deja dispărutul subRahova, subPămînt vorbeşte despre o categorie profesională devenită invizibilă la nivel naţional: minerii din Valea Jiului. După ce au fost glorificaţi în timpul regimului comunist, în discursul oficial, creîndu-se aparenţa importanţei lor, după ce au fost manipulaţi politic şi imaginea lor a fost exploatată negativ în mentalul public (despre mineriada din 13-15 iunie 1990 a existat un alt spectacol creat de David Schwartz, Mihaela Michailov şi Alexandru Potocean, Capete înfierbîntate), minerii au dispărut din atenţia publică. Economic, Valea Jiului s-a prăbuşit, multe mine au fost închise, şomajul a explodat. Din cînd în cînd, un accident readuce pentru scurtă vreme şi superficial subiectul în discuţie. David -Schwartz şi o echipă de artişti (Mihaela Michailov, Alexandru Potocean, Alice Monica Marinescu, Katia Pascariu, Andrei Şerban, Vlad Petri), cu aranjamente muzicale live create de Bobo Burlăcianu, au făcut o radiografie, fără iluzii şi fără patimă, a ceea ce este astăzi – sau era în 2012 – urbanul minier din Valea Jiului: un teritoriu al precarităţii în care stima de sine este înlocuită cu frica de viitor, o panoramă dezolantă a destrămării unei categorii profesionale şi a oraşelor din care fiecare vrea să evadeze (utopia măruntă a unui personaj de a se muta la Deva mi-a amintit de Márton din Apă de mină de Csaba Székely, care locuia într un sat transilvănean de mineri şi visa să plece la Cluj). Spectacolul este un muzeu „al poveştilor transmise prin extracţie şi prelucrare“ – muzeul funcţionează performativ ca o arhivă de istorii personale, contextualizate şi interconectate astfel încît să ofere imaginea unui loc şi a unui timp. Este impresionant cum actorii creează personaje succesive prin prelucrarea vocii: diferenţa de timbru între personaj şi narator, întruchipaţi de acelaşi actor, este linia de demarcaţie între „exponatul“ din arhivă (persoană, istorie personală) şi contextul lui. La premieră, spectacolul m-a întristat prin neputinţa dezarmantă care răbufnea din poveşti. Şapte ani mai tîrziu, cred că sîntem şi mai neputincioşi, şi mai trişti.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: David Schwartz, Ana Dubik