Revoluţia revoluţiilor
● Platforma Internaţională de Teatru București #6 (10-18 octombrie 2019).
Au trecut 30 de ani de la Revoluţia (spuneţi-i cum credeţi) din 1989 şi, cum cifrele rotunde îndeamnă la chestionări, nu doar la festivisme, o serie de evenimente culturale investighează atît momentul crucial al istoriei noastre recente, cît şi traseul nostru – ca naţiune, civilizaţie, cultură şi indivizi – de atunci încoace. Ediţia a 6-a a Platformei Internaţionale de Teatru Bucureşti, organizată şi curatoriată de criticul de teatru Cristina Modreanu, a fost construită în jurul ideii de revoluţie, conectînd acel episod decisiv din istoria ţării cu prezentul tensionat, confuz şi nesigur în care trăim, care are un mare potenţial „revoluţionar“, atît benefic, cît şi destructiv. „Micile revoluții personale determină adevărata revoluție socială, tăcută și profundă, care vine în sfîrșit, după 30 de ani, să completeze Revoluția sîngeroasă din 1989. Personalul este din nou politic“, scrie Cristina Modreanu şi, în acord cu aceste idei, ea a configurat programul Platformei în care s-au regăsit, pe lîngă spectacole, lecturi performative, reunite sub titlul Realități extraordinare. Teatru nou pentru copii și adolescenți, şi o piesă work in progress, prezentată tot în lectură, scrisă de Saviana Stănescu, Revolution project, care chestionează revoluţia pornind de la biografiile personale ale actorilor.
În secţiunea spectacolelor, performance-ul Nicoletei Lefter, An tan ti na, porneşte de la cartea Anei Blandiana, Fals tratat de manipulare, în care poeta prezintă procesul înţelegerii că sistemul din umbră, care deţinea controlul înainte de 1989, a supravieţuit după Revoluţie, ba mai mult, a avut un rol decisiv în „crearea“ evenimentului Revoluţiei. Performance-ul arată un traseu al dezamăgirii, al pierderii inocenţei în faţa unei reţele care funcţionează prin transformarea oamenilor în prizonieri ai fricii. Lefter e singură între trei spaţii, cu o casă desenată ca în jocul „Spînzurătoarea“ şi două suporturi de proiecţie. Un interviu fără sonor cu Ana Blandiana rulează pe un ecran. Sistemul nu are corp, este invizibil, dar audibil: glasurile celor cu care interacţionează personajul sînt uniformizate prin efecte sonore şi devin o singură voce metalică, impersonală. Execuţia soţilor Ceauşescu – insuportabil de revăzut, cel puţin pentru mine, din cauza grotescului ei şi a înscrierii într-o violenţă care ne asaltează zilnic – este mixată cu reconstituirea ei, astfel că apuc să văd, cu groază, cum Elena Ceauşescu se ridică după execuţie. Nu ştiu ce a fost mai rău, teama de întoarcerea (viciilor) comunismului, dezamăgirea că momentul nostru de eroism şi inocenţă ar (putea) fi contrafăcut sau faptul că fantomele istoriei ne bîntuie.
Britanicii de la Gob Squad, o companie de teatru relocată în Germania, care lucrează cu practici colective şi au spectacole care exced formatelor teatrale fixe, au prezentat înregistrarea spectacolului Revolution now, realizat în 2011 la Volksbühne, Berlin. La baza lui a stat analiza mai multor revoluţii, inclusiv cea din România (din care au prezentat două extrase, celebrul „Mircea, arată-le că lucrezi“ şi un discurs al lui Florin Piersic). Gob Squad dinamitează tiparele performative, adică orice convenţie, fixare, scenariu etc. În ceea ce s-ar putea numi un haos performativ (auto)ironic, chiar neserios (artiştii refuză constant să se ia în serios şi de aici se ridică şi întrebarea dacă acest lucru nu are cumva efect de bumerang şi nu duce în derizoriu spectacolele lor), ei au chestionat conceptul de revoluţie prin încercarea de a-i reproduce mecanismul. Demersul performativ este participativ, rolul spectatorului fiind continuu sabotat pe mai multe niveluri. Închişi în teatru „pînă cînd afară va începe / se va produce schimbarea“, spectatorii dinăuntru sînt îndemnaţi să ia parte la revoluţie, cu pancarte şi sloganuri, să fie o masă de manevră, de fapt, pentru livrarea unui produs „revoluţionar“ către cei de afară. Transmisia se face pe un ecran în exterior (aici sursa de inspiraţie este în mod direct Revoluţia română, transmisă live la TV), iar trecătorii reacţionează – sau nu –, căci se încearcă implicarea (atragerea) lor printr-un dialog direct, chiar prin trimiterea unui „sol“ afară. Acest vodevil frenetic, improvizat, frust ca tehnică (teatrală), care amestecă referinţe politice (de stînga) cu cele ale culturii pop şi detalii de biografie personală, demonstrează, prin inconsistenţa lui, că în lumea dominată de media şi social media, ideea de revoluţie este golită de sens, rămîne doar un ambalaj (la modă, poate) fără conţinut, că generaţia superficială a nativilor digitali este incapabilă să genereze o revoluţie, o repornire, revigorare a lumii. În acelaşi timp, pulverizarea morgii teatrale, dusă la extrem, riscă să arunce în aer chiar performance-ul, anulîndu-i mizele. În hainele lor de paiaţe pop, cu entuziasmul lor coleric, cei de la Gob Squad nu provoacă în mod real o revoluţie, nici măcar la nivel de chestionare, ci mai degrabă sterilizează ideea prin deconstrucţie comică.
Compania independentă Auăleu din Timişoara a prezentat HUOOOOO!!! (text & înscenare de Ovidiu Mihăiţă), o anatomie a protestului postdecembrist în două personaje emblematice, protestatarul şi jandarmul, primul reprezentat de o pensionară (Christine Cizmaş), care adună toate frustrările din mediul public, cel de-al doilea (Marian Pîrvulescu), tînăr şi plictisit, este un produs al haosului de valori şi al crizei gîndirii critice, care sînt consecinţele eşuării educaţiei în anii democraţiei tot mai puţin originale. Ceea ce doreşte protestatara nu ţine de impunerea unor anumite ideologii sau doctrine, ci de scoaterea cetăţenilor (inclusiv a jandarmului) din sfera de manevră a unui sistem manipulator (ideea se suprapune oarecum pe teza Anei Blandiana).
Chestionarea trecutului recent, detaşarea emoţională faţă de acesta, investigarea conexiunilor dintre istoria personală şi cea generală sînt obligatorii pentru a merge mai departe, în contextul social-politic contemporan, complicat şi îngrijorător. E important să înţelegem lucrurile în complexitatea lor, inclusiv că, deşi din perspectiva prezentului, revoluţiile par regizate şi ridicole, ele au conţinut enorm de mult entuziasm şi sinceritate. Privite astăzi, primele imagini revoluţionare din studioul TVR sînt ridicole, dar eu văd mai degrabă cît de săraci şi disperaţi eram şi cîte speranţe aveam, de care, între timp, s-a cam ales praful. Şi asta mă întristează profund.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto sus: HUOOOOO!!!, Lavinia Cioacă. Foto jos: Revolution now, Lavinia Cioacă
