Prin foc şi furie, cu umor
● Roma Armee, Teatrul „Maxim Gorki“ Berlin, o idee de Sandra Selimovici şi Simonida Selimovici. Regia: Yael Ronen. Dramaturgie: Irina Szodruch. Scenografie: Heike Schuppelius. Pictură: Damian Le Bas, -Delaine Le Bas. Costume: Maria Abreu, -Delaine Le Bas. Muzică: Yaniv Fridel, Ofer Shabi. Video şi animaţie: Hanna Slak, Luka Umek. Light design: Hans Fründt. Cu: Mehmet Ateşçi, Hamze Bytyci, Mihaela Drăgan, Riah May Knight, Lindy Larsson, Orit Nahmias, Sandra Selimovici, Simonida Selimovici. Organizatorul turneului: Institutul European Rom pentru Artă şi Cultură – IERAC, cu sprijinul Fundațiilor pentru o Societate Deschisă: Schimburi Culturale, Schimburi de Tineret, Inițiativa pentru Drepturile Omului, Programul de Sănătate Publică și al Institutului Goethe din România.
După Brexit, nivelul intoleranţei în Europa a crescut, discursurile neofasciste şi acţiunile agresive împotriva unor grupuri etnice (evrei, romi) sau comunităţi anormative (LGBTQ+) s-au îndesit, populismul revigorează naţionalismul și xenofobia, acţiunile antiimigraţie, motivate iniţial economic, capătă accente rasiste şi şovine. Nu este cel mai bun moment al istoriei noastre, dar poate fi un moment potrivit pentru a pune în discuţie paradigma în care funcţionează lumea și reformarea ei. Asta se întîmplă şi în artă, de exemplu, în spectacolul Roma Armee de la Teatrul „Maxim Gorki“ din Berlin, sub direcția lui Yael Ronen (regizoare israeliană stabilită în Germania, una dintre cele mai puternice personalităţi ale teatrului activist social și politic, cîştigătoare a Premiului Europa Realităţi Teatrale în 2017), prezentat la Bucureşti, ca parte a unui turneu european, la finalul lunii iunie.
Roma Armee este un cabaret politic brechtian, cu actanţi romi din Austria, Serbia, Germania, Kosovo, România, Marea Britanie şi Suedia şi cu gadje (ne-romi). Poveştile lor, integrate într-o temă generală (afirmarea identităţii rome), servesc la problematizarea acesteia la joncţiunea documentarului cu reconstituirea ficţională a istoriei (un episod incendiar tip KKK trimite la istoria vio-lenţelor asupra romilor). Abordarea este intersecţională: etnicitatea, sexualitatea anormativă, feminismul sînt zone de vulnerabilitate identitară care converg în vocalizarea afirmării drepturilor şi vizibilizării grupurilor ignorate sistemic de societate. Cu o puternică componentă discursivă şi o alta ludică, la fel de pregnantă, spectacolul vizează un teatru radical, revoluţionar, în care furia funcţionează ca un fitil al performativităţii: romii îşi afirmă identitatea, acuză persecuţiile prezente şi istorice (opresiune, excludere, violență, sclavie, sterilizare forțată, homo- şi transfobie în societatea patriarhală heteronormativă, dar şi în propria comunitate), îşi impun impetuos prezenţa pe scena lumii şi îşi reclamă drepturile (actriţa Mihaela Drăgan are unul dintre cele mai puternice discursuri de acest fel). Dar ceea ce face interesant spectacolul este capacitatea lui Yael Ronen de a panorama tema printr-o continuă răsturnare de perspectivă, dinamitînd direcţiile de investigare odată ce concluzia pare a se instala, în acelaşi timp cu sabotarea inteligentă a motorului performativ, furia, prin umor. Prin asta, regizoarea spulberă stereotipurile despre romi. Actorii sînt extrem de ludici – sînt personalităţi fascinante prin expresia identitară barocă şi prin calităţile artistice, de exemplu, Mehmet Ateşçi şi Riah May Knight cîntă excelent – şi asta echilibrează starea de revoltă, căci rama naraţiunii este crearea unei armate rome radicale, o metaforă militarizată, serioasă, chiar gravă. Aici stă forţa lui Ronen, în a refuza instalarea unui tipar: furia este temperată de (auto)ironie (care îi clarifică mizele şi o face acceptabilă şi de către spectatorii mai sensibili – teatrul furios, în care problemele inconfortabile sînt aruncate, brut şi cu brutalitate, în ochii spectatorului, poate fi rejectat de o parte din public); stereotipurile asupra romilor, atît cele exterioare (privind culoarea pielii), cît şi cele interne, ale comunităţii (homo/transfobia), sînt deconstruite cu aplomb (englezoaica Riah are pielea albă, lipsa caracteristicilor fizice o apără de discriminări pînă cînd i se află identitatea şi este agresată; suedezul Lindy Larsson evită să se declare gay cînd simte că poate fi respins, dar îi este ruşine că face asta etc.). Actanţii sînt mereu imprevizibili: cînd par să se victimizeze şi să aştepte compasiune, ei îşi afirmă încrederea în sine şi vor radicalism: tarele etnice, de care se face „vinovat“ fiecare, sînt „împuşcate“, într-un moment caricatural de rechizitoriu, de către Sandra Selimovici, care se ulterior „se sinucide“ – de fapt, este o acuză la internalizarea de către comunitatea romă a stereotipurilor negative despre sine. În acelaşi fel funcţionează şi scena dintre israeliana Orit Nahmias, rezidentă în Berlin, şi germanul de origine turcă Mehmet Ateşçi, care îşi investighează propriile funcţii într-un spectacol despre romi, pornind iniţial de la statutul lor etnic minoritar (şi de la biografiile lor familiale, ca descendenţi ai unor comunităţi istoric oprimate), continuînd cu cel de imigrant şi, în cazul lui Mehmet, cu apartenenţa la comunitatea LGBTQ+, şi ajungînd la ideea de solidaritate („eu“, zice Orit, „noi“, o corectează continuu Mehmet), la refuzul victimizării (o atitudine toxică) şi la revoluţia care transcende linia etniei şi vizează coalizarea discriminaţilor. „Revoluția romilor, care este de natură internațională, va trece prin Europa asemenea unui incendiu devastator asupra unei păduri“, precizează Sandra. Personalităţi reale (Chaplin, Kusturica) sau supereroi (Iron Man, Magneto) sînt analizate prin prisma apartenenţei, reale, imaginare, asumate sau negate, la etnia romă, ca o dovadă a (in)vizibilizării voite a acestei comunităţii, a perpetuării statutului său inferior în societate şi a ruşinii cu care este privită.
Într-o sală plină cu simpli spectatori, artişti, activişti romi şi queer (semn că coalizarea discriminaţilor împotriva supremaţiei „rasei albe“ – expresia capătă sens simbolic şi vizează orice fel de dominaţie de rasă, etnie, clasă – a funcţionat), raportarea mea la spectacol s-a făcut din afara comunităţilor vizate, prin urmare este tehnică, mai interesată de construcţia performativă şi de tratarea temei. Însă un spectator care se regăseşte nu doar în filosofia spectacolului, ci şi în naraţiunile personale prezentate, poate fi profund atins de Roma Armee. La TNB, reacţia publicului a fost incendiară.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Florin Ghioca