Odă artificialului
● La Plasticatta, concept: Adonis Tanța. Dramaturgie: Petro Ionescu. Cu: Oana Mardare, Lucian Teodor Rus, Paula Maria Seichei, Adonis Tanța. Concept scenografie: Adonis Tanța. Prelucrare muzicală și pian: Linda Ianchiș. Producție muzicală: Tiki Horea. Reactor de Creaţie şi Experiment, Cluj.
Mica şi dinamica echipă a Reactorului de Creaţie şi Experiment din Cluj dezvoltă an de an programe şi proiecte variate, încercînd să satisfacă diferite nevoi culturale ale publicului (care variază nu doar în funcţie de gusturi, ci şi de vîrstă, de unde şi spectacolele pentru copii sau cele cu şi despre persoane vîrstnice). După ce şi-au descoperit şi-au impus stilul (spectacole cu subiecte contemporane şi din istoria recentă, bazate pe documentare, ficţionalizate sau teatralizate), Reactoriştii au început să experimenteze şi în alte direcţii. O astfel de explorare a vizat spectacolul de operă, cu o tematică acut contemporană (consumerism, corporaţii, standardizarea vieţii clasei de mijloc), în care pe o structură de operă clasică sînt altoite elemente pop, hip-hop şi dubstep. La Plasticatta este un spectacol imaginat de Adonis Tanţa ca o operă care, fără a fi parodie, integrează perspective autocritice asupra genului muzical, chiar ironice. Conceptul se poate decripta pornind dinspre tema spectacolului (artificialitatea vieţii contemporane) spre forma lui (opera, gen muzical cu o puternică tentă teatrală). Aşadar, temă şi expresie glisează pe ideea de non-natural, de conven-ţional. Iar ironia constructului performativ vine şi din dimensiunea fizică: creată, în general (există şi opere de cameră), ca spectacol de scenă mare, cu scenografii baroce, opera este transpusă aici într-un spaţiu de studio, minimalist, cu doar patru performeri, dintre care doi au studii muzicale – Adonis Tanţa şi Paula Maria Seichei cîntă cu asumată seriozitate şi subînţeleasă ironie partituri dificile despre cumpărăturile la mall – şi alţii doi sînt actori – Oana Mardare şi Lucian Teodor Rus (de văzut în filmul lui Radu Jude, Inimi cicatrizate) susţin muzical spectacolul, teatralizînd fără să caricaturizeze. Folosind instrumentele unui gen muzical serios, chiar scorţos prin rigoare şi dificultate, La Plasticatta este o operă minoră, nu mai puţin serioasă. Dar asta nu înseamnă că nu are umor.
Spectacolul prezintă trei poveşti: geneza universului artificial, cu o Evă şi un Adam plasaţi într-un Eden de plastic; o zi din viaţa unui cuplu din clasa de mijloc (portretizat ca păpuşile Barbie şi Ken), ahtiat după cumpărături, care sfîrşeşte prin a trăi şi a se înconjura de lucruri identice cu ale oricărui alt cuplu din clasa de mijloc; o cină cu această familie şi cea a şefului (CEO-ul companiei la care lucrează bărbatul), în care se propovăduieşte şi se aplică filozofia corporaţiei – o omenire încolonată în tipare existenţiale care duc la depersonalizare. Această extincţie a individualului, demascată în spectacol, provine din obsesia consumului, întreţinută de media şi publicitate, şi din dependenţa de tehnologie. Astfel, umanul este aplatizat, redus la instinctul copierii. Dar Adonis Tanţa nu se opreşte aici, ci pune şi o ramă (auto)critică operei, ironizînd (aici încap şi tuşe parodice) elementele sale specifice (pateticul mimicii şi al gesturilor, exhibarea nesfîrşită a sentimentelor), prin ducerea lor în derizoriu. Căci în timp ce opera tratează, de regulă, temele mari ale spiritului şi omenirii, aici ea problematizează cotidianul, uneori în ceea ce are el mai sordid (de exemplu, există o arie a defecaţiei).
Ce mi se pare interesant în acest spectacol – care nu se vrea serios, dar nici superficial, nu pretinde profunzimi nebănuite, dar este suficient de coerent în discurs încît să ridice întrebări neliniştitoare – este că integrează o componentă ecologică, chiar dacă referirile la schimbarea climatică sînt tangenţiale. La Plasticatta vorbeşte despre plastifierea vieţii cotidiene, despre umplerea universului personal cu produse artificiale (alimentare şi de uz casnic), dar şi despre încărcarea vieţii – personale, sociale, profesionale – de probleme, nevoi şi cerinţe standard, „impuse“ prin (social)media. Plasticul care ne înghite fizic, la propriu, are efecte asupra afectului, intelectului şi personalităţii noastre care se sterilizează. Trăim într-o toxicitate uniformizatoare.
Această perspectivă din La Plasticatta se conectează, involuntar, cu cea din Sun&Sea (Marina), lucrarea Lituaniei de la Bienala de la Veneţia (autoare: Rugilè Barzdziukaite, Vaiva Grainyte, Lina Lapelyte), cîştigătoarea Leului de Aur în acest an: o plajă interioară, cu nisip, şezlonguri şi prosoape pe care oamenii stau întinşi sub un soare artificial, alături de / împreună cu / indiferenţi faţă de gunoaiele pe care le produc, în timp ce cîntă – o dată pe săptămînă, sîmbăta, muzica este prezentată live, în restul timpului este înregistrată – o operă în care sînt puse obsesiile omului contemporan, inclusiv cele legate de concedii. Rama întregului performance vizează schimbarea climatică, potenţialul letal al acesteia pentru om, care se amplifică în timp ce omenirea este tot mai absorbită de tehnologii, produse şi acţiuni care distrug planeta. În acest performance, punctul de pornire al discursului performativ este exterior: dezastrul climatic se apropie, însă pericolul vine nu doar din afară, ci mai ales din noi, cei care distrugem ecosistemul planetei, dar şi sistemul social şi relaţiile interpersonale. Este o apocalipsă ecologică, dar şi una socială, o extincţie a habitatului şi a culturii umane. În La Plasticatta, privirea are un traseu invers: ochiul spectatorului explorează întîi sufocarea umanului, prin artificializarea relaţiilor şi a vieţii, şi, pe cale de consecinţă, a întregii planete. O umanitate contrafăcută ajunge să se autodistrugă.
La Plasticatta este un experiment performativ muzical, haios ca estetică şi neliniştitor în conţinut. Mi s-a părut semnificativ pentru zbaterile Reactorului de a fi racordat, prin cercetare şi experimentare performativă, la preocupările lumii contemporane, că acest spectacol a fost creat concomitent cu prezentarea şi premierea lucrării lituaniene la Veneţia.
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: Cătălin Grigoriu
