Naufragiul navei-mamă

● Pentru binele tău de Pier -Lorenzo Pisano. Traducerea: Florin Galiș. Adaptarea şi regia: Zoltán Balázs. Decorul: Constantin Ciubotariu. Costumele: Andrada Chiriac. Muzica și sound design: Cezar Antal. Cu: Cezar Antal, Ioan Batinaș, Cătălina Mustață, Paula Niculiță, Simona Popescu, Eduard Trifa, Silvian Vâlcu. Teatrul Odeon. Spectacolul este produs în cadrul proiectului european „Fabulamundi. Playwriting -Europe“, ediția a treia, co-finanțat prin programul Europa Creativă al Uniunii Europene 2017-2020. 

Ultima premieră din stagiunea trecută a Teatrului Odeon are la bază un text contemporan al dramaturgului italian Pier Lorenzo Pisano, Pentru binele tău, care abordează vasta temă a familiei din perspectiva unor traume neverbalizate, a tensiunilor cotidiene, a dificultăţii de a convieţui şi a (dez)echilibrului de putere dintre membrii ei. Desprinderea generaţiei tinere de mediul familial presupune clarificarea relaţiilor cu părinţii: ca să mergi pe drumul propriu, trebuie să fii împăcat cu trecutul.

Personajele sînt identificate prin poziţia pe care o au în cuibul familial şi prin raportare la personajul-narator, Fiul: Tatăl, Mama, Bunica, Fratele, Unchiul, Fata (iubita Fratelui). O familie normală, iar prin „normală“ nu înţeleg fericită, ci integrată în norma universală a nefericirii. Mama este castratoare, obsedată de control, ceea ce sterilizează personalităţile celor din jur, în special pe a Tatălui, reprezentat în text doar printr-o păpuşă: o prezenţă de formă, o absenţă de fond. Bunica reprezintă un univers casnic, în care copiii se refugiază din calea certurilor părinteşti. Fiul cel mare, naratorul, este destinatarul principal al afecţiunii – atîta cîtă există – materne, dar şi al frustrărilor generate de dezamăgirile pe care le provoacă. Mezinul, „invizibil“ ca urmare a apariţiei sale neintenţionate pe lume, este un copil „tolerat“, prin urmare, în timp ce fratele său este copleşit de atenţia toxică a mamei, el suferă de o cruntă lipsă de atenţie. El avansează în ierarhia familială atunci cînd fratele său părăseşte cuibul matern, dar constată că mai multă atenţie nu înseamnă neapărat şi mai multă iubire. Însă iubirea nu îl ocoleşte: mezinul se îndrăgosteşte şi are şansa de a-şi construi un alt cuib. În jurul acestei familii gravitează un personaj misterios, Unchiul/Necunoscutul, un posibil agresor „intern“ (există o sugestie de pedofilie în care victima ar fi unul sau amîndoi fraţii), dar şi un fel de înger (mai degrabă demon) al destinului (de regulă, moartea şi experienţele negative sînt aduse/vestite de străini). Întregul univers familial este afectat de lipsa comunicării (cît comunicăm în mod real în familie, în afara conversaţiilor rutinate ale cotidianului casnic?) şi de aici se dezvoltă scriitura dramaturgului: sincretică, redusă la replici scurte, eliptice, repetitive, care redau sintagme din universul familial. Este o scriitură care face economie de emoţie, lăsînd spectatorul să reconstituie puzzle-ul naraţiunii şi să se recunoască în frînturile de fraze (un stil specific dramaturgiei scandinave, lui Jon Fosse, de exemplu).

Zoltán Balázs, directorul companiei independente de teatru Maladype din Budapesta, creatorul spectacolului Gardenia, tot la Odeon, a imaginat un spectacol puternic expresionist, a amplificat simbolistica textului şi a redus replicile la accidente stinghere de cuvinte printre imagini şi muzică. Familia este materializată printr-o corabie (decor: Constantin Ciubotariu), o arcă a lui Noe care navighează către un potop (destrămare) previzibil şi de care doar Fiul (Silvian Vâlcu) s-a desprins deocamdată, găsindu-şi echilibrul în afara mediului nociv de acasă (încolăcit pe o ancoră ca un cordon ombilical, el e stabil în afara familiei, dar nu prea departe de ea). Mama (Cătălina Mustaţă) îşi aruncă remarcile otrăvite dintr-o colivie suspendată. Poziţia ei la înălţime este dominatoare: ea are ocheanul şi decide cursul navei-matcă. Chimonourile suprapuse ale Bunicii (Paula Niculiţă) ascund veséla, inclusiv cuţitele pe care membrii familiei le vor folosi, metaforic şi practic, pentru a-şi rezolva disputele. Deşi e o bunică-cocon, cu care copiii se simt în siguranţă, şi ea, şi Mama reclamă „sacrificiul de a fi părinte“, iar frustrarea generată de renunţarea la sine se transformă în furie împotriva copiilor. Spre deosebire de text, Tatăl este încarnat în spectacol (Ioan Batinaş), în costum de comandant de navă, însoţit de două copii (păpuşi în mărime naturală) ale sale, a căror paloare cadaverică subliniază mortificarea personajului. Iubita Fratelui, Fata (Simona Popescu), o sirenă, vine din mare (lume) să-l ademenească pe mezin în afara navei-închisoare. Fratele pare un argonaut (poate rolurile lui Eduard Trifa din spectacolul Medea’s Boys – un argonaut şi Medeea – să fi condus la această senzaţie, susţinută şi de frunzele de laur aurite pe care le poartă pe cap), a cărui plecare de pe corabia-familie provoacă scufundarea acesteia. Unchiul/Necunoscutul (Cezar Antal), cu un costum şi un machiaj extrem de bogate (costume: Andrada Chiriac), este un Poseidon care potenţează naufragiul. În intestinele corăbiei dezmembrate, o cină în familie sfîrşeşte în sînge: asistăm la o crimă asupra sinelui, la nivel individual, dar şi la una asupra familiei, ca grup. Desprinderea de matcă este dureroasă. Orice copil este un „asasin“ al părinţilor săi.

Pentru binele tău (se recunoaşte în titlu motivaţia generală pe care o dau părinţii atunci cînd impun ceva copiilor) este un spectacol complicat pentru că stilul sintetic şi forma incantatorie ale textului sînt îmbrăcate într-o scenografie şi o regie baroce, pline de simboluri (există aluzii la personaje antice, precum Penelopa şi Medeea, în timp ce textul conţine şi similitudini cu personaje clasice precum cele din Hamlet). Pe de o parte, spectacolul pare un poem semimuzical (coloana sonoră a lui Cezar Antal conţine muzică clasică şi operă rock şi se deschide, sugestiv, cu un recviem) la care spectatorul se poate conecta empatic. Pe de altă parte, el este atît de criptic încît înghite textul (care era şi el non-narativ şi avea o doză semnificativă de lirism), riscînd să devină opac pentru public. Problema ţine de echilibrul între expresia artistică – şi tendinţa de a folosi toate resursele avute la dispoziţie – şi coerenţa ei. Uneori, prea mult înseamnă, pur şi simplu, prea mult. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Mihaela Tulea