„Micile“ istorii ale Marii Uniri

● Marea Unire. Episodul 1: Altă istorie nu se putea scrie!; Episodul 2: N-a fost războiul nostru; Episodul 3: Răzvrătiții. Text: Mihaela Michailov. Cu: Katia Pascariu, Alexandru Potocean; Mădălina Brânduşe, Alice Monica Marinescu; Alex Călin, Katia Pascariu, Andrei Şerban. Cu participarea: Mihai Burcea, Veronica Lazăr. Scenografia: Mișa Dumitriu și Alex Horghidan. Regia: David Schwartz. Macaz Bar Teatru Coop. Spectacolele fac parte din programul multianual „Artă de rezistență – performarea istoriilor locale 2017-2018“, produs de Asociația O2G și co-finanțat de AFCN. 

În atmosfera frivolă care caracterizează proiectele culturale prilejuite de centenarul Marii Uniri – deocamdată cu puţine realizări (dar se vor înmulţi) şi cu decizii absurde (prelungirea evenimentelor sărbătoreşti pînă în 2020) –, discursul public, inclusiv cel artistic, a alunecat pe panta festivismului şi a naţionalismului, cu intenţia vizibilă de a bifa subiectul şi a justifica banii cu care manifestările aniversare se vor fi făcut. Dezbaterile publice asupra acelui moment istoric urmează, în general, viziunile oficial-eroizante. Naraţiuni, perspective şi personalităţi ale acelui timp funcţionează într-o structură de discurs public promovat ca varianta valabilă astăzi a istoriei, care mitologizează faptele şi personajele de la 1918 şi oferă legitimitate aspiraţiilor şi acţiunilor epocii.

Există asupra Unirii de la 1918, ca şi asupra oricărui fapt, istoric sau personal, mai multe viziuni, unele dintre ele putînd fi simultan posibile. Mărturiile (şi interpretările lor), studiile, investigaţiile realizate de-a lungul vremurilor asupra subiectului sînt afectate de discursul oficial al momentului în care ele au fost făcute (în strînsă legătură cu regimul politic) şi de cel care le emite (de exemplu, versiunile românească şi ucraineană asupra aceluiaşi eveniment diferă). Ceea ce ştim sigur este că nu există o singură istorie sau un singur adevăr valabil. În asta rezidă valoarea demersului performativ de la Macaz, al lui David Schwartz şi al echipei sale, în seria de spectacole dedicată Marii Uniri: aducerea în discuţie a unor evenimente, persoane şi viziuni inexistente sau marginale în discursul public, reflectarea asupra contextului şi a efectelor războiului, relativizarea mitologiilor oficiale.

Primul spectacol din serie, Altă istorie nu se putea scrie!, începe exact cu aceste perspective multiple, uneori antagonice asupra Marii Uniri şi a participării României la Primul Război Mondial, exprimate de istorici, teoreticieni sau chiar actanţi (de la Constantin Noica la Mihail Roller sau Ecaterina Arbore) în diferite perioade, unele dintre aceste viziuni devenind, pe rînd, versiunea oficială într un anume moment istoric. Spectacolul arată cum, în dezbaterile publice, nuanţele se anulează şi perspectivele diverse ajung să se reducă la două poziţii principale (ai căror susţinători se acuză reciproc că au opinii fasciste, respectiv comuniste). În al doilea episod, N-a fost războiul nostru, există două discursuri paralele, parţial diferite ca implicare şi poziţio-nare a personajelor faţă de subiect: ororile războiului şi efectele lui asupra soldaţilor, a masei populare, sînt prezentate din perspectiva Reginei Maria şi a unei militante socialiste, doctoriţa Ecaterina Arbore. Diferite forme de protest, social şi politic, din epocă apar în episodul final, Răzvrătiţii. Revolta de la Hotin din 1919, a populaţiei multietnice împotriva proaspetei administraţii româneşti, este prezentată din trei perspective (românească, ucraineană şi cea ulterioară, sovietică). Greva Tipografilor din 13 decembrie 1918 are mai multe viziuni (mărturii ale participanţilor sau rudelor acestora, pe de o parte, şi discursurile oficiale şi memoriile membrilor autorităţii, pe de altă parte). Cît despre Republica Diamantului Negru din Valea Jiului, autoproclamată în 1918, ca o formă (utopică) de revoltă a minerilor, informaţiile sînt puţine şi nu tocmai clare.

Structura întregii serii performative conţine o formulă aproape identică în fiecare episod: prezentarea mai multor discursuri, diferite ca abordare şi interpretare, asupra unor evenimente; o dezbatere cu publicul (realizată cu ajutorul teoreticienei Veronica Lazăr şi al istoricului Mihai Burcea), care este inclusă în spectacol; o parte ficţională, care teatralizează mărturii reale sau imaginează naraţiuni prin care este explorată tema spectacolului. Fiecare episod are astfel teme distincte: problemele sociale, ale celor mai săraci, ţăranii şi muncitorii, care erau folosiţi ca masă de manevră (şi „carne de tun“) într-un război de unificare (perspectiva naţionalistă) / de agresiune (perspectiva imperialistă); lipsa figurilor feminine din naraţiunile Marii Uniri, cu excepţia Reginei Maria, şi poziţia inferioară a femeii în toate clasele sociale; grevele generate de condiţiile sociale şi revoltele împotriva administraţiei româneşti, instalate după Unire în noile teritorii. Sînt naraţiuni marginale cu personaje – individuale sau colectivităţi – fără chip şi fără glas, ignorate sau absorbite de/în povestea glorificatoare a Unirii, care demonstrează o realitate complexă şi chestionabilă.

Scriitura documentată a Mihaelei Michailov este susţinută de regizorul David Schwartz printr-o teatralitate brechtiană, cu actori – naratori/comentatori/moderatori care impersonează personajele la vedere (costumele sînt neutre, negre, cu elemente colorate ce apar şi dispar pentru a marca personajele). Uneori, demonstrativitatea este prea didactică (în special în scenele ficţionalizate, cînd separarea în personaje bune şi rele devine schematică), prea evident subiectivă (de exemplu, caricaturizarea unor personaje arată perspectiva istorică agreată de creatorii spectacolelor). Formulele teatrale merg de la documentare şi dezbatere la enactement, reenactement istoric, impersonare, într-un discurs scenic (realist, absurd, grotesc, poetic) care dezeroizează discursul public, este antipatriotard şi antinaţionalist, oferă informaţii puţin accesibile, recuperează acţiuni şi viziuni marginale şi, prin toate acestea, îndeamnă la reflecţie, la o gîndire critică asupra istoriei. Căci acesta este meritul spectacolelor de la Macaz (care pot fi văzute în 8-10 iunie şi 15-17 iunie), de a se opune retoricii glorificatoare şi mitologizante şi a pune spectatorul, pur şi simplu, pe gînduri.

Foto: Nicu Lazur