Mall-ul Armătura din Zalău

● Fabrici și uzine, regia: Adina Lazăr, dramaturgia: Alexandra Felseghi, scenografia: Silviu Medeșan. Cu: Emanuel Cifor, Ioana Chițu, Lucian Teodor Rus, Simina Seliștean. Grafica: Paul Mureșan, documentare: Bianca Felseghi, Valer Simion Cosma, foto/video: Bogdan Botaș, manager proiect: Andrei Herța, asistenți: Mihai Turian, Denisa Gordan, Cătălin Ilieș, Reka Domokos. Spectacol produs de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale în parteneriat cu Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău și cofinanțat de AFCN, Tenaris Silcotub, Centrul De Cultură și Artă Zalău.

Industrializarea României, începută în perioada interbelică şi continuată în forţă în era comunistă, a produs dezvoltarea (sau chiar înfiinţarea, cum este cazul oraşului Victoria) unor comunități urbane. Mare parte din forţa de muncă, mutată de la sat la oraş, a depins de industrie şi şi-a construit întreaga existenţă în funcţie de asta. Un serviciu pe viaţă, cu un salariu fix, asigura coşul zilnic, ba chiar şi un anumit nivel de „bine“ social, corelat la standardele epocii. Dezindustrializarea postrevoluţionară (susţinută de robotizarea muncii), începută cu privatizări heirupiste (şi corupţia aferentă) şi finalizată cu punerea pe butuci a majorităţii combinatelor, fabricilor şi uzinelor „lui Ceauşescu“, a generat o formă de tragedie socială tăcută, ignorată sistemic, cu ştiinţă sau neştiinţă, şi care a devenit un factor major în determinarea gradului de sărăcie al ţării. Categoria profesională cea mai largă, muncitorii, a scăzut dramatic în urma ruinării industriei. Posibilităţile de angajare în alte domenii au fost reduse, antreprenoriatul nu a fost o soluţie salvatoare decît rareori, prin urmare, aici s-a format baza emigranţilor economici şi a celor instabili profesional. Acestea sînt generaţiile părinţilor noştri şi cele imediat următoare, care au suportat costurile tranziţiei de la un sistem politic şi economic la altul şi au devenit, în bună parte, masă de manevră în campaniile electorale. În cel mai bun caz, au fost subiecte de discursuri sforăitoare, dar aproape niciodată nu au fost şi beneficiari ai unor programe eficiente de reformare profesională.

O serie de spectacole au recuperat, în ultimul timp, poveştile acestor generaţii şi au analizat fenomenele produse de dezindustrializare. subPămînt (regia David Schwartz), care cartografia situaţia minerilor din Valea Jiului în perioada închiderii minelor, ’90 (tot în regia lui David Schwartz) şi Baladele memoriei (regia Nicoleta Esinencu), care vorbesc despre năruirea speranţelor în postcomunism, identifică unele caracteristici ale vieţii muncitorilor după 1989: precaritate, nesiguranţă, instabilitate profesională. În continuarea acestei serii, Fabrici şi uzine este un spectacol produs de Centrul pentru Studierea Modernității și a Lumii Rurale – asociaţie culturală care derulează programe pentru comunităţi rurale, unul dintre cele mai cunoscute fiind Şcoala de vară de la Telciu, Bistriţa-Năsăud, la Zalău (oraş fără teatru). Creat pe bază de documentare, spectacolul recuperează istoria Întreprinderii de Armături Industriale din Fontă și Oțel (Armătura), în jurul căreia s-a dezvoltat oraşul şi care a fost distrusă treptat după 1989 pînă la stadiul în care, astăzi, în locul ei se va construi un mall. Cum realitatea este mai puternică decît imaginaţia, înlocuirea fabricii care „hrănea“ un oraş cu un simbol al consumului este sugestivă pentru transformările din ultimii 30 ani. Un personaj-narator, o fetiţă (Ioana Chiţu), explorează istoria Zalăului dintr-o carte – un manual, căci pare didactic –, în timp ce o parte din informaţii sînt performate de patru actori (Simina Seliştean – liceană la debut, Ioana Chiţu, Lucian Rus şi, cu un comic mai accentuat, Emanuel Cifor). Poveştile reale, minim ajustate ficţional ca „să curgă“, traduc la scară individuală istoria unei fabrici, a unui oraş, a unei comunităţi, a unei epoci. Lucrurile converg către prezentarea Armăturii ca primul loc de muncă (singurul pentru mulţi pînă la căderea comunismului), care a permis dezvoltarea personală (locuinţă, familie, trai decent), şi a şubrezirii relaţiilor de muncă după 1989 (muncitoare concediată pe motiv că a rupt două panseluţe din curtea fabricii pentru ierbarul fiului ei; la scară largă, astfel de furturi „au justificat“ închiderea fabricii). Poveştile vin una cîte una, într-un amestec de dramatic şi comic – aici limbajul face legea pentru că accentul, „fabricat“ de actori, este absolut delicios; în plus, personajele, construite pe schelete realiste, şarjează uşor spre caricatură, lăsînd în prim-plan tipologii mai degrabă decît persoane şi dovedind astfel că istoria este individuală şi comună în acelaşi timp.

Nu ştiu în ce măsură Alexandra Felseghi (dramaturgie) şi Adina Lazăr (regie) au imprimat tonul spectacolului sau acesta s-a instalat firesc din interviurile care stau la baza documentării. Desigur, este o perspectivă nostalgică asupra trecutului, chiar dacă mărturiile despre munca grea din fabrică nu lipsesc. Nostalgia este comună acestor spectacole despre generaţiile înghiţite de schimbarea de paradigmă istorică şi s-au găsit drept cauze ale ei fie asocierea respectivei perioade cu tinereţea (o nostalgie a vîrstei), fie conservarea adeziunii la o gîndire politică revolută. Nu cred că este vorba, în general, de nici una dintre acestea. Mi se pare că nostalgia provine din regretul pierderii demnității sociale. Ceea ce oferea societatea comunistă era o egalitate pe plan social, susţinută de un salariu suficient pentru coșul zilnic. Aşa că ceea ce au pierdut aceste generaţii după 1989, odată cu privatizarea industriei, este demnitatea. Diferența între clasele sociale s-a accentuat foarte mult după Revoluţie, iar statutul muncitorilor, supralicitat, eroizat în comunism, s‑a prăbuşit. Din 1990, muncitorii nu au mai existat în conştiinţa publică, ba mai mult, au fost asociaţi cu comunismul, ca un simbol negativ.

Fabrici şi uzine este un spectacol de văzut de generaţiile pierdute pe drumul spre profitul cu orice preţ, ca să recupereze un sentiment de solidaritate socială, dar şi de generaţiile tinere, ca să afle sau să nu uite cum a fost. Cred că în asta stă miza acestor spectacole, în redarea, dacă nu a demnităţii, măcar a vocii unor persoane strivite de tăvălugul istoriei. Ca să ştim ce am fost şi să ne gîndim încotro ne ducem.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Marius Sumlea