Festival de criză

● FESTin pe Bulevard, Ediția a VII‑a, 11-20 octombrie.

Una dintre caracteristicile peisajului teatral din România este aglomerarea de evenimente în două perioade din an, aprilie-iunie, şi toamna, septembrie-noiembrie, cu două vîrfuri, în lunile mai şi octombrie, în care oferta culturală atinge niveluri ameţitoare. Evenimentele se adună într-un interval scurt de timp, într-un areal restrîns (mari oraşe, în centrul acestora), ajungînd să se lupte pentru public şi presă. Motivaţiile fenomenului sînt diferite, de la calendarul proiectelor cu finanţare nerambursabilă (AFCN) pînă la perioada tradiţională de derulare a festivalurilor. Aşa că se suprapun premiere, spectacole-lectură, festivaluri, la care se adaugă evenimente de dans (platforme, proiecte punctuale), care rup şi ele o bucăţică din acelaşi public. Este ca şi cum am avea ingrediente pentru zece pahare de limonadă, dar le-am pune pe toate într-unul singur: nouă pahare ar conţine apă chioară, iar unul ar fi de nebăut. Situaţia a devenit critică, chiar cu nuanţe absurde: se produc evenimente fără public, deşi nevoia de ele este foarte mare, doar că în altă parte, temporal şi geografic. De la relaxarea calendaristică pînă la difuzarea acţiunilor culturale în zone care exced centrului, lucrurile trebuie schimbate. Însă e puţin probabil că se va întîmpla asta în absenţa dorinţei şi a unui efort comun al operatorilor culturali şi finanţatorilor, dar şi a unei strategii culturale naţionale, care să fie pusă în practică, nu doar să zacă pe hîrtie într-un sertar din Ministerul Culturii.

Unul dintre festivalurile care se luptă pentru vizibilitate în octombrie este FESTin pe Bulevard, organizat de Teatrul Nottara. Pe fondul reducerilor bugetare din domeniul cultural, festivalurile din acest an au funcţionat la cotă de avarie, motivaţia derulării lor în aceste condiţii ţinînd de continuitate (menţinerea atenţiei publice etc.). Prin urmare, ele au fost regîndite ca să se poată produce cu bugete reduse şi să se „justifice“ conceptual (asta fiind partea cea mai puţin reuşită). În aceste condiţii, FESTin a fost, în fapt, un showcase al teatrului-gazdă, cu cîteva spectacole invitate (care şi-au plătit singure deplasarea), coagulate (şi nu prea) în jurul unei teme, vagă ca enunţ: „Criza feminităţii“.

Printre spectacolele teatrului-gazdă, Iona de Marin Sorescu, coproducţie cu Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în regia lui Tompa Gabor, a fost unul dintre punctele de interes. Interpretată, de regulă, ca o parabolă a comunismului şi a restricţionării libertăţii (de opinie, mişcare, creaţie), piesa lui Sorescu a necesitat reinterpretări după 1989, cînd realitatea politică s-a schimbat. Tompa Gabor duce ideea singurăţii umane în univers, chestionată filosofic în text, în zona dilemelor artistice prin identificarea lui Iona, metaforic, cu Constantin Brâncuşi. Decorul Carmencitei Brojboiu sugerează un atelier în şantier, în care un schelet de peşte aduce cu Coloana infinitului, iar Iona manevrează diferite Domnişoare Pogany – de fapt, el le desenează, personalizîndu-le, căci acele obiecte ovoide sînt nonfigurative iniţial şi trimit la alte lucrări brâncuşiene precum Sculptura pentru orbi, Începutul lumii etc. (cred că am văzut şi Peştele pe scenă). În această construcţie este înşurubat monologul lui Iona, echilibrat bine de Gabriel Răuţă, atent să nu cadă în patetism, nici să fie abscons. Ce nu poate evita însă este monotonia dată de dinamica monocordă a textului, pe care spectacolul încearcă să o spargă, dar reuşeşte numai parţial. Se pune presiune pe monotonie prin introducerea unui personaj, un Ianus cu două sensuri, o voce interioară a lui Iona şi o voce exterioară a universului (Providenţa, oricare ar fi ea, cosmosul, marea etc.), o reverberaţie în univers a problematicii umane. Căci dacă problema lui Iona e singurătatea, cel care îi răspunde, ca în Micul prinţ al lui Antoine de Saint-Exupéry, este ecoul. Imaginat sonor şi textual de Ada Milea şi susţinut cu dexteritate muzicală şi umor de Cristina Juncu, acest personaj este pata de culoare şi ritm din spectacol.

O altă coproducţie, cu unteatru, care oferă zona de bar ca spaţiu de joc, Yonkers de Neil Simon, în regia Andreei Vulpe, pune în discuţie autoritarismul în relaţiile de familie. Dramă de familie plasată în 1942, Yonkers vorbeşte despre zidurile interioare pe care le ridică trauma şi despre imposibilitatea dărîmării lor. Bunica (excelentă Mihaela Trofimov într-un rol de compoziţie, rigidă ca o statuie), emigrată în SUA din Germania, unde s-a confruntat cu violenţa aparatului poliţienesc al Kaiserului la finalul secolului al XIX-lea, ajunge să reproducă militarismul german în propria familie, pe care o conduce cu mînă de fier şi complet lipsită de afecţiune. Rezultatul constă în distrugerea emoţională şi psihologică a copiilor şi nepoţilor. Povestea este spusă din perspectiva generaţiei tinere, care are cea mai bună şansă de a scăpa de tirania domestică, prilejuind nişte interpretări foarte bune nepoţilor adolescenţi (Alex Popa şi Sandra Ducuţă în travesti) şi fiicei debile (Cristina Juncu).

Unul dintre spectacolele invitate, Girls Boys Love Cash, producție a Citizen.KANE.Kollektiv, în colaborare cu Junges Ensemble, Stuttgart, în regia lui Christian Müller, abordează prostituţia dintr-o perspectivă care, în România, a mai fost prezentată într-un singur spectacol, Tabu, regia David Schwartz, la Macaz. Ideea de lucrător sexual este aproape necunoscută la noi, prostituţia fiind mereu asociată cu traficul de persoane şi violenţa. Spectacolul are la bază o documentare de doi ani, inclusiv în România. De altfel, un interviu cu o lucrătoare sexuală din România, care vorbeşte despre prostituţie ca muncă sexuală, dar şi despre experienţele negative (violenţa şi violurile, unele comise chiar de poliţişti), „sparge“ structura bazată pe ficţiune şi impersonal. Spectacolul pune problema supraviețuirii financiare în conexiune cu imigrația economică, discriminarea muncitorilor est-europeni, acutizarea discrepanţelor dintre clasele sociale, dar şi a relaţiei dintre corp, dragoste, sex şi bani într-un format performativ ce conţine documentar video, autobiografie (una dintre actriţe este româncă şi prezintă clişeele cu care este văzută în Occident) şi performance. Propunînd o temă nouă într-o structură performativă eterogenă, e greu de spus în ce măsură artiştii au reuşit să transmită informaţiile publicului unui festival nu tocmai interesat de astfel de abordări artistice.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Teatrul Nottara, Mihaela Marin, Oana Monica Nae