De bine despre România. Episodul „Tîrgoviște de jucărie”

- interviu cu Ana MĂRGINEANU și PECA Ștefan -

Povestea acestui serial teatral – ajuns acum la episodul 3 – a început acum cîţiva ani atunci cînd Teatrul din Baia Mare i-a propus regizoarei Ana Mărgineanu să monteze un spectacol despre oraş şi locuitorii săi. Dramaturgul Peca Ştefan a fost şi el cooptat. Cei doi se documentează cu privire la viaţa oraşului vizitat, scriu şi montează „numai de bine“. Care e povestea şi care e sensul acestui proiect dramaturgic de mari dimensiuni?  

Peca Ştefan: Ideea unui spectacol despre realitatea cotidiană a unui oraş s-a potrivit cu dorinţa mea de a scrie texte care să creeze experienţe teatrale puternice pentru public, punînd întrebări despre realitatea pe care o trăim acum, împreună, cu toţii. Aşa am început proiectul „Despre România, numai de bine“. Provocarea era să traducem „spiritul unui oraş“ în structură dramatică, în storytelling pentru teatru. Spectacolul s-a intitulat Poveşti adevărate complet inventate despre Baia Mare – cred că e unul dintre cele mai bune texte ale mele. E o poveste despre aur şi poluare şi despre predestinarea băimărenilor de a fi sclavii bogăţiei solului lor – poveste care începea în 1903, trecînd prin 1984, 2008, 2017, ajungînd în 2128 şi apoi coborînd din nou în 2017, 2008, 1984 şi 1903. Baia Mare este un text-distopie despre oameni de aur, în care ne-am jucat cu un tip de realism magic şi cu musicalul – în 2128, băimărenii, oameni de aur perfect adaptaţi lumii postapocaliptice, se pot exprima doar în cîntec. Am continuat apoi cu 5 minute miraculoase în Piatra Neamţ, unde am avut un cu totul alt gen de a povesti. Textul e ca un truc magic (de fapt, şi spectacolul, şi decorul se structurează aşa) şi vorbeşte despre împletirea miraculosului cu cotidianul în vieţile pietrenilor. Aici, din interviuri, ni s-a părut că pietrenii, în afară de faptul că sînt extrem de mîndri de oraşul lor, se simt apropiaţi de un gen de spiritualitate foarte aparte – dincolo chiar de cea religioasă –, că, într-un fel, resimt un tip de miraculos care îi înconjoară. A urmat oferta Teatrului Municipal Tîrgovişte, unde am fost pus în faţa unei noi provocări. Pînă acum şi eu, şi Ana eram doi străini care mergeau într-un oraş necunoscut. De data asta, Tîrgovişte era oraşul meu natal. Pînă la urmă, am ajuns la o formulă de a spune această poveste, a unei foste capitale a Ţării Româneşti, într-o structură de parc de distracţii (un fel de tîrg sau bîlci) teatral. Pentru mine şi Ana, a fost cel mai amplu efort de pînă acum. Eu a trebuit să scriu 18 poveşti, fiecare diferită ca tip de convenţie teatrală. Totul în mai puţin de două luni. A ieşit probabil cel mai lung text din teatrul românesc – 227 de pagini format de scenă. Dar a fost o bucurie, pentru că în textul ăsta eu mi-am putut da un fel de probă a tot ce pot să fac mai bun pînă acum ca scriitor pentru teatru – de la comedii negre, teatru de păpuşi contemporan, momente de interactivitate actor-spectator, monolog, teatru absurd, teatru realist – e toată gama mea de expresie şi sensibilitate.  

Proiectul mai larg în care intră spectacolul se numeşte „Despre România, numai de bine“. Cum adică „de bine“?  

Ana a venit cu titlul ăsta înainte de a merge la Baia Mare. Mie mi-a plăcut instantaneu pentru că se referă la un paradox: între „despre morţi, numai de bine“ şi ce e chiar bun şi bine în ţara asta. Nu înseamnă că aducem o odă „de bine“ ţării, dar cred că e un fel de a te apropia de subiecte cu un „spirit bun“, cu bunăvoinţă şi candoare. Ironia (poate autoironia) din titlu conţine şi un element jucăuş, dar şi critic, care nu cred că trebuie să lipsească din aceste piese. 

Pe ce aţi axat cercetările atunci cînd v-aţi apucat de proiectul de la Tîrgovişte? Cum se desfăşoară munca de teren din spatele acestei piese de teatru? 

În fiecare oraş în care mergem avem de la o săptămînă pînă la două săptămîni de documentare, care presupune interviuri cu oameni din toate categoriile sociale. Mergem de la primar, asistenţi sociali pînă la elevi de liceu, oameni fără adăpost, încercînd să luăm pulsul din cît mai multe medii, să vedem cum se simt oamenii în oraşul lor. Sînt interviuri mai puţin formale pentru că urmărim o reacţie sinceră a interlocutorilor. Putem lua orice din aceste interviuri – de la poveştile locuitorilor pînă la trăsături de caracter (de personaj), ele sînt combinate cu experienţa noastră personală în acel oraş – situaţiile în care intrăm, observaţiile personale etc. Este un demers extrem de subiectiv. Apoi, regula de selecţie a informaţiei este ce ne-a impresionat şi emoţionat pe mine şi pe Ana cel mai mult. Nu facem teatru documentar, doar luăm toate aceste lucruri adevărate şi creăm o piesă ficţională (complet adevărată, dar inventată).  

Nu e un lucru obişnuit (în România) ca regizorul să lucreze în echipă cu dramaturgul pentru realizarea unui spectacol. Cum colaboraţi?

Ana Mărgineanu: Lucrez de multă vreme cu Ştefan, şi de fiecare dată colaborarea a fost un pic altfel, în funcţie de proiect. La „Despre România, numai de bine“ plecăm împreună de la un punct zero, în care nici unul dintre noi nu are nici cea mai vagă idee despre ce va conţine spectacolul care are premiera în cîteva luni. Este extrem de provocator, dar şi foarte stresant. De fiecare dată ne lăsăm îmbibaţi de poveştile unui oraş, de aromele lui, de senzaţiile pe care ni le oferă şi sperăm amîndoi că ne va veni o idee, cît mai bună şi cît mai rapid. În faza de cercetare stăm împreună tot timpul şi discutăm non-stop, e un proces foarte viu, aşa că în clipa în care ideea apare în sfîrşit, ea e una comună şi nici noi nu mai ştim a cui a fost originalul. Pe urmă, Ştefan scrie textul, iar eu comentez fiecare draft. Este extraordinar să lucrezi cu Ştefan, el e cel mai maleabil şi inventiv dramaturg pe care l-am cunoscut, pare că se reinventează cu fiecare pagină scrisă – şi deşi ştiu de fiecare dată ce urmează să scrie, deşi citesc fiecare draft, întotdeauna reuşeşte să mă surprindă cu rezultatul final. Mai există şi o perioadă numărul 3, în care ne întîlnim cu actorii, facem lecturi şi modificări pe text. La proiectul acesta, ne ocupăm de distribuţie înainte să avem faza finală a textului, aşa că Ştefan scrie personalizat, pentru fiecare actor în parte.  

La spectacolul Tîrgovişte de jucărie, compus din 18 piese, publicul este invitat să vină de trei-patru ori la teatru ca să vadă show-ul integral. Există şi unele momente care se joacă pentru un singur spectator – un fel de teatru privat. Cum a fost primit de public? 

Ana Mărgineanu: Extraordinar. Cînd ne-am apucat de lucru, lumea din teatru avea îndoieli şi frici: cum vom reuşi să convingem spectatorii să participe la scenele de „unu la unu“, cum îi vom determina să schimbe spaţiul de joc, cum le explicăm că nu trebuie să stea toţi în sala mare, aşa cum s-au obişnuit de ani de zile, cum or să înţeleagă convenţia de „parc de distracţii teatrale“? Acestea erau întrebările pe care le auzeam cel mai des. Se dovedeşte încă o dată că spectatorii sînt mai deschişi la nou decît chiar creatorii de teatru.  

Pe de altă parte, trebuie să specific că e nevoie de mult curaj din partea unui teatru şi a unei echipe să investească timp şi bani într-un proiect atît de nou, experimental şi prin urmare riscant. Rămîn foarte datoare dlui Dan Ţopa şi dnei Marta Bănescu pentru încrederea „oarbă“ pe care au avut-o în mine, şi echipei de actori pentru entuziasmul cu care s-au aruncat în ape străine. 

Apropo: se schimbă regulile, se schimbă ideea de convenţie teatrală. Cît de departe se mai poate merge cu inovaţia? 

Peca Ştefan: Se poate merge pînă unde poate merge imaginaţia. Nu mi-am propus – şi cred că nici Ana nu şi-a propus – să schimb vreo convenţie teatrală. Mi-am propus, ca întotdeauna cînd scriu, să exprim povestea pe care am nevoie să o spun în cea mai bună formă pentru ea. E despre ce are nevoie povestea ca să se prezinte publicului în cea mai organică (prin organic înţeleg şi adevărat) formă. Şi, bineînţeles, care e experienţa propusă spectatorului. De data aceasta, din structura de parc de distracţii am putut să merg pe foarte multe genuri de experienţe teatrale – de la cea în care stai în sală pînă la cea în care ajungi faţă în faţă cu un actor care îţi vorbeşte/joacă numai ţie.

Ce contează mai mult pentru dvs.: succesul la public sau succesul la critică? 

E foarte tricky cuvîntul ăsta – succes. Bineînţeles, ambele sînt importante. Iar critica e şi ea un public – mai simandicos şi avînd convingerea că ştie cîte ceva despre teatru. Dar niciodată nu ştii destule despre teatru. Teatrul trebuie trăit în moment, cred. Bucuria vine de aici. Eu nu urmăresc un succes comercial, ci un succes al acestui moment trăit. Momentul în care cineva se conectează live cu povestea mea, nu rămîne indiferent (chiar dacă o urăşte), participă la ea. Şi participă în primul rînd emoţional. Atunci e un succes – şi eu am motive să continui să scriu pentru acest tip de participare emoţională. Şi să-mi doresc un astfel de succes. 

Ana Mărgineanu: Criticul de teatru e tot public pentru mine. Mai avizat, ce e drept, dar profund, esenţial, e tot un om, care se bucură de ceea ce vede sau nu, căruia spectacolul îi spune ceva sau nu. Aşa că mi-e greu să fac diferenţa, şi cu atît mai mult să am preferinţe. Oricum, din experienţa mea de pînă acum, cînd un spectacol a avut succes total de public, a avut succes total şi la critici, iar cînd a fost controversat, a fost controversat de către ambele categorii. Eşecuri totale nu am avut pînă acum, din fericire.

a consemnat Matei Martin