Cu capul în zid

● Frontal, o adaptare foarte liberă după „Povestea unui om leneș“ de Ion Creangă. Un spectacol de Gianina Cărbunariu. Scenografie & video: Mihai Păcurar. Documentare: Valer Simion Cosma. Mișcare scenică: Ioana Marchidan. Muzică: Ciprian Iacob. Light design: Cristian Niculescu. Asistent regie: Vlad Socea. Cu: Emanuel Becheru, Paul-Ovidiu Cosovanu, Nora Covali, Corina Grigoraș, Florin Hrițcu, Dragoș Ionescu, Lucreția Mandric, Ruxandra Maniu, Andrei Merchea Zapotoțki, Cristina Mihăilescu, Mircea Postelnicu. Teatrul Tineretului Piatra Neamț. 

Noul spectacol al Gianinei Cărbunariu, Frontal, prezentat în premieră în Festivalul Internaţional de Teatru Piatra Neamţ, ediţia a 31-a (18 septembrie – 2 octombrie), intră pe un teren minat: stigmatizarea precarității şi a persoanelor sărace, lipsa de interes, ba chiar abuzul statului faţă de aceşti oameni, şi construcţia, cu ajutorul mass-media, a unui mental colectiv care le este ostil. Degradarea bugetului de stat pe fondul proastei administraţii a avut ca efect reducerea drastică a cheltuielilor bugetare, inclusiv a celor pentru asistenţă socială. În acest context, discursul public despre sprijinul financiar al persoanelor care beneficiază de ajutoare sociale a înregistrat o radicalizare, susţinută de rostogolirea unor informaţii de tip fake news (numărul asistaţilor social creşte, în varianta presei, de la cifra reală, aproximativ 200.000, la șapte milioane), ceea ce a permis reactivarea intoleranţei.

Gianina Cărbunariu pleacă de la reportaje despre cazuri sociale, statistici, social media şi interviuri cu persoane în nevoie şi cu denigratorii acestora. Pretextul şi scheletul scenariului provin din Povestea leneşului de Ion Creangă – asocierea sărăciei cu lenea („nemunca“, cuvînt nou apărut, cu o tuşă acuzatoare) este premisa pe care se dezvoltă ura faţă de săraci –, deconstruită pe cîteva elemente: personajul colectiv, ţăranii, care judecă şi condamnă leneşul (criminalizarea precarităţii), execuţia leneşului (violenţa şi abuzul împotriva săracilor), o mentalitate abuzivă la nivel oficial (cucoana, o întrupare hiperbolică a autorităţii, aparent binevoitoare, de fapt, o forţă pasiv-distructivă). Sînt explorate cazul femeii rome de la Zalău, oprită să urce într-un microbuz, al unor elevi lăsaţi repetenţi pentru ca profesorii să aibă normă didactică anul următor (statul transformă, forţat, cetăţenii în abuzatori ai persoanelor vulnerabile), al unui vagabond român, ucis de nişte adolescenţi în Suedia, al primarului care a tăiat ajutoarele sociale din motive electorale (nu cheltuieşte banul public pe „nemuncă“) etc. Aşa că leneşul moare de mai multe ori, într-o serie de „execuţii“ care arată, de fapt, cît de des discriminăm sărăcia, şi mută reflectorul de pe victimă pe agresor.

Documentarea – realizată de Valer Simion Cosma, creatorul Şcolii de la Telciu, dar şi de actori – este redată prin ficţionalizare, situaţiile reale sînt explorate performativ pentru a releva potenţialităţi diferite. De exemplu, scena cu femeia romă se joacă în contre jour şi slow motion, cu victima în întuneric și cu separarea sunetului de mişcare pentru a releva intenţiile personajelor (ridicarea unui băţ poate fi o mişcare mecanică, utilitară sau agresivă). Pasajele ficţionale din textul lui Creangă – în special scena cu statul-cucoană (excelentă Ruxandra Maniu într-o versiune supradimensionată de divă de operă mixată cu coana Chiriţa) – reprezintă cadre pentru cazurile reale. Simbioza real-ficţional devine organică.

Deşi este o investigare a cazurilor reale de asistaţi sociali, spectacolul nu prezintă aproape nici un personaj marginal. O excepţie, actorul nou venit în teatru (situaţia reală a performerului, Paul Ovidiu Cosovanu), pus să care cabluri, să facă înlocuiri etc., adică invizibilizat. Şi deja amintita femeie romă, căreia i se vede doar silueta întunecată, în timp ce naratorii afirmă răspicat că a fost o reconstituire („aceasta nu este o femeie romă“). Arhitectura scenică a lui Mihai Păcurar se bazează pe două ziduri perpendiculare, care separă clasele sociale, mentalităţile şi atitudinile, şi pe filmări live, în care „noi“ sîntem mereu în prim-plan, iar „ei“ sînt mereu în afara cadrului. Planurile narative sînt multiple – povestea lui Creangă, realitatea contemporană şi cea specifică, a teatrului –, dar în lumina reflectorului intră societatea solvabilă, în timp ce obiectul dispreţului, asistatul social, rămîne în umbră, nevăzut. Urîm, dar ştim ce urîm? Comentariile viscerale din mediul online la adresa unor persoane sărace arată că nici nu vrem să ştim. Ura este de ajuns, ne demonstrează superioritatea statutului social.

Ceea ce prezintă Frontal, ca portrete individuale sau de grup, este o panoramă a acuzatorilor, autoimpuşi ca judecători morali, o demontare a autovalidării pe care o practicăm cu toţii, a mulţumirii de sine şi de statutul social. Nu este un spectacol al empatiei şi melodramei, nu intenţionează să stîrnească milă, ci reflecţii, îndoieli, conştientizarea propriilor noastre intoleranţe. Frontal ilustrează, pragmatic şi contemporan, scopul teatrului, în variantă shakespeariană, „de a ţine lumii oglinda în faţă“.

Finalul incendiar este singurul moment în care luciditatea analitică (bazată pe umor, căci comicul susţine distanţarea) cedează în faţa emoţiei: un song punk, susţinut furibund de Emanuel Becheru (întreaga echipă de actori joacă excelent într-o structură performativă de mare precizie), în care portretizarea unui marginal ameţit de etnobotanice, cu un discurs incoerent, este subtil altoită pe acuzaţia de pasivitate în faţa extinderii sărăciei la adresa societăţii. Susţinut de sensurile multiple ale cuvîntului „asistaţi“ – substantiv comun nearticulat plural şi verb la persoana a doua plural –, acest rechizitoriu virulent biciuieşte spectatorul. Un ultim gest, aprinderea chibritului cu care un personaj dă foc – capitalismului? politicienilor? cetăţenilor „de bună credinţă“? –, pare un avertisment serios: lumea stă pe un butoi de pulbere.

Cu acest spectacol bine gîndit, Gianina Cărbunariu îşi reconfirmă un diagnostic pus într-un interviu din 2011: „Statul român şi-a abandonat cetăţenii“. 

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Eli Driu