Cu Boris Elţîn pe poante

Festivalul Naţional de Teatru 2019, Ediţia a 29-a (18-27 octombrie 2019)

Ediția din acest an a Festivalului Naţional de Teatru a fost marcată, ca întreg sectorul cultural, de reducerea subvenţiei şi de haosul financiar, cel din urmă fiind chiar mai grav decît diminuarea fondurilor, căci anunţarea bugetului aproape în pragul evenimentului a dus la dificultatea invitării companiilor străine, al căror program se face cu cel puţin un an înainte. Cultura costă şi produce, economic vorbind, dar pentru ca ciclul acesta să funcţioneze, trebuie ca autorităţile să ştie că programele culturale se fac cu bani şi se organizează din timp, prin urmare au nevoie de predictibilitate financiară. Cum guvernanții par doar să vorbească, nu şi să gîndească în termeni ca „plan“ sau „strategie“, bugetele pentru cultură s-au tăiat, anunţat şi livrat după ureche, fără legătură cu realitatea din teren şi calendarul evenimentelor. Pentru evenimente mari, precum FNT, ele au venit şi reduse, şi tîrziu. Acest context s‑a reflectat asupra festivalului, poate cel mai vizibil în componenta sa internaţională, care s-a concentrat doar pe trei spectacole de dans şi unul de teatru (varianta ungară a spectacolului Richard al III-lea, în regia lui Andrei Şerban, prezentat la dublu cu cea românească, de la Teatrul Bulandra).

Coregrafa Marin Maguy, unul dintre numele de referinţă ale dansului francez din ultimele decade, care a introdus elemente de teatru în coregrafii – în modul în care este folosită muzica sau în dramaturgia de scenă – a prilejuit o serie de evenimente (conferinţă, expoziţie de fotografie, film documentar) avînd ca punct de pornire spectacolul său legendar, May B, prezentat şi el în FNT. May B (coproducţie între Compania Maguy Marin şi Maison des Arts et de la Culture de Créteil, Franța) a fost creat în urmă cu aproape 40 ani, fiind reprezentat de atunci cu mai multe generaţii de dansatori. Tînăra, pe atunci, coregrafă i-a cerut permisiunea scriitorului Samuel Beckett să creeze un spectacol de dans inspirat de opera sa. Dramaturgul a acceptat să se întîlnească cu ea şi, în urma discuţiilor, şi-a dat acordul. May B este o cartografie a bătrîneţii (mi-a amintit de spectacolele de la Căminul „Moses Rosen“) ca o lungă aşteptare, o anticameră a sfîrşitului în care se produce degradarea corpului fizic, materializată ca un summum de neputinţe descurajante, reprezentate ciclic. Un spectacol al corpului în descompunere, descuamat, desfigurat, cu tuşe naturaliste (ajunse la senectute, personajele mai poftesc încă la sex, chiar dacă e chinuitor), în care din scriitura lui Beckett rămîn o frază repetitivă din Sfîrşit de partidă („Terminat, s-a terminat, se va termina, poate că se va termina“), două personaje din aceeaşi piesă, Clov şi Hamm, şi alte două din Aşteptîndu-l pe Godot, Pozzo şi Lucky. În rest, spectacolul este construit pe o structură coregrafică bazată pe un balans continuu, ritmic, circular, care nu duce nicăieri şi nu pare că se va opri vreodată. Armata de bătrîni (de aici este luat şi personajul de pe afişul FNT din acest an) mărşăluieşte cu nesiguranţă, un perpetuum mobile dezarticulat. May B este un spectacol şlefuit pînă la perfecţiune, ca un obiect de valoare. De altfel, reprezentarea lui după 40 de ani ţine de arhiva vie a dansului, are valoarea unei piese dintr-un muzeu performativ.

Din alt registru, Evgheni Oneghin, coregrafiat de Boris Eifman (şi produs de Eifman Ballet, Sankt Petersburg, Rusia), este un balet mixat cu elemente de show de tip Broadway. Muzica lui Ceaikovski este tăiată din cînd în cînd de rock-ul (anii 1980-’90) lui Alexander Sitkovetski. Romanul în versuri al lui Puşkin, scris în secolul al XIX-lea, este transferat în perioada zbuciumată de după căderea Zidului Berlinului, cînd Uniunea Sovietică se spărgea în zeci de cioburi. O proiecţie cu evenimentele din 1991, cînd Boris Elţîn parează o lovitură de stat prin care comuniştii încercau să recupereze puterea, plasează iubirea dintre Oneghin şi Tatiana în timpul convulsiilor politice şi economice, cînd puterea aparţine banilor, iar banii se fac fără reguli şi fără moralitate. Este o lume în care sărăcia, violenţa, kitsch-ul şi eleganţa se amestecă, aşa cum se amestecă şi muzicile, şi stilurile de dans. Boris Eifman (care a început să studieze baletul la Chişinău, după care s-a specializat la pe atunci numitul Leningrad, actualul Sankt Petersburg) reimaginează biografiile personajelor în contemporaneitate: Oneghin ar putea fi foarte bine un personaj din casta oligarhilor postsovietici, iar soţul Tatianei, orb (orbit), nu pare nici el departe de o formă de putere coruptă. Tehnica de balet este impecabilă şi există cîteva momente de virtuozitate indiscutabilă, iar decorul mizează pe o poetică urbană (un pod metalic ce evocă mai degrabă o metropolă occidentală decît Sankt Petersburg).

Un al treilea spectacol de dans, Ceea ce ziua datorează nopţii (Compania Hervé Koubi, Franța),  vine cu o altă estetică, o combinaţie de tehnică frustă şi coregrafie elaborată. Coregraf francez cu ascendenţă algeriană, Hervé Koubi a creat un spectacol cu dansatori din zone emergente, imigranţi sau europeni cu origini neeuropene. Artişti de stradă, ei nu sînt profesionişti în sensul unei educaţii coregrafice specializate, dar sînt profesionalizaţi (lucrează de cîţiva ani la Compania Hervé Koubi). Dansul lor, caracterizat de figuri acrobatice specifice (precum rotirea în cap), foarte tehnic, cu elemente spectaculoase, de gimnastică, este valorizat şi integrat într-o coregrafie coagulată ca discurs. Universul sonor este dominat de muzica exotică a străzii, cu pasaje de muzică cultă (o combinaţie uneori confuză ca sens). Este un spectacol exclusiv masculin (cu 14 performeri), miza lui fiind reprezentată de modul de construcţie, prin integrarea dansatorilor de stradă într-un format de dans cult. Şi în această idee, titlul spectacolului capătă un sens concret, dincolo de lirismul vizibil: ceea ce Europa datorează neeuropenilor, ceea ce dansul cult datorează celui neacademic.

Fiecare în felul său, cele trei spectacole de dans – moderne coregrafic, dar nu contemporane, avînd, toate, o accentuată atenţie asupra tehnicii, performanţei fizice şi sincronicităţii – au o vizibilă  componentă de teatralitate şi o conexiune cu ultimii 30 de ani pe care FNT i-a pus sub lupă la această ediţie.

Oana Stoica este critic de teatru.

Foto: Cristian Munteanu