Anul teatral 2018

Ce rămîne din sutele de spectacole produse anul trecut în România? Șapte critici răspund la aceleaşi trei întrebări: 1) Care a fost cel mai bun spectacol? 2) Care a fost cel mai prost spectacol / cea mai mare dezamăgire? 3) Care a fost cel mai interesant fenomen în anul teatral 2018? Un bilanț.

Mirella PATUREAU

1) Cel mai bun spectacol a fost, de fapt, „spectacolul Radu Afrim“, prezent cu patru titluri noi realizate în cîteva teatre din țară. Îmi este dificil să aleg între ele. O explozie de inventivitate, de energie, într-o lume teatrală inventată de Afrim și care i aparține, estetica afrimiană, cu oameni-animale, cu provocări și torente de emoție, la frontiera dintre genuri artistice sau coduri de expresie. Poate pentru că admir fotografiile sale, știam că are un ochi special, capabil să surprindă în cîteva imagini, aburi și siluete o lume ca o revelație dincolo de cea reală. În contrapunct, aș cita aici Oameni și cartofi, realizat la Teatrul Maghiar din Sfîntu Gheorghe, după tehnicile teatrului documentar, un fapt real zguduitor, sau teatru și film pe un fond social. Cu Rabenthal, de Jörg Graser, jucat la Teatrul Maghiar din Timișoara, montat în cheia deja bine rodată a regizorului, cu oameni și pești, muzică și cabaret cu paiete, actori în travesti și alte efecte stroboscopice, dar care se deschide și se închide cu un moment de intensă poezie. Beție, de Ivan Vîrîpaiev, montat la Teatrul Național din Tîrgu Mureș, Compania „Tompa Miklós“, este povestea unei nopți de beție, cum numai rușii o pot imagina și pe care actorii săi maghiari au tradus-o cu un anume geniu. Și a mai fost și Wolfgang, de Yannis Mavritsakis, venit de la Teatrul Tineretului de la Piatra Neamț, unde am avut surpriza să-l regăsesc pe Florin Hrițcu, pe care l-am descoperit acum opt ani, timid și fragil, în Jocurile din curtea din spate ale lui Bobi Pricop, acum un actor sigur pe el, primejdios și în același timp vulnerabil. Patru ipostaze ale unui regizor ajuns la o splendidă maturitate artistică, de o mare generozitate și care reușește să ne antreneze de fiecare dată în teritoriile sale proprii și de neconfundat.

2) Vin în România destul de des, dar nu pot spune că am o privire de ansamblu prea exactă. Nu mă descurc, de exemplu, în meandrele sistemului fiscal al creatorilor independenți din România, dar înțeleg că fiecare spectacol este pentru ei rezultatul unei lupte birocratice și al unei încăpățînări tenace. Să nu ne amăgim însă, există un risc, sectorul independent este din ce în ce mai contaminat de rețetele facile ale teatrului de bulevard. Pe românește le zicem „șușe“ (din nefericire, nici amorul de teatru nu trăiește doar din apă clară de izvor). Diviziunea asta platoniciană între bine și rău mi se pare puțin scolastică, aș vorbi mai degrabă de dezamăgire într-un context general al degradării vieții sociale și politice din România, și tocmai de aici sînt tentată să dezvolt răspunsul la ultima întrebare, sector independent sau de stat.

3) Aici voi fi mai optimistă: ceea ce e formidabil este faptul că tînărul teatru românesc, pe cale de maturizare, persistă, are ceva de spus. Continuă să creeze cu o îndrăzneală și o pertinență care nu slăbesc de vreo 15 ani, data cînd a apărut primul strigăt de la dramAcum, Stop the tempo!. Timpul nu s-a oprit, dar se impun din ce în ce mai mult nume noi, care „infitrează“ chiar sistemul de stat, în mod inevitabil. Și aș aminti aici întîlnirea tinerilor regizori în marginea Festivalului Internațional al Teatrului de Studio și de Forme Noi din noiembrie 2018 de la Pitești. L-aș numi Manifestul de la Pitești, lansat de peste douăzeci de tineri regizori, dintre care Bobi Pricop, Anton Vladimir, Erwin Simsensohn, Leta Popescu, Eugen Jebeleanu, Andrei Măjeri și alte nume, desigur – grupul rămîne deschis, preocupat de probleme de interes profesional și o mai bună cunoaștere reciprocă. Nu toți fac teatru politic, iar postmodernul e pe cale să se reinventeze, în ciuda crizelor, din care teatrul s-a hrănit întotdeauna.

Claudiu GROZA

1) Anul ăsta, mai mult decît altă dată, am avut senzația că spectacolele pe care le-am văzut au fost doar niște popasuri între călătorii, într-atît de dese mi au fost drumurile. De aici și o stare bizară de provizorat al memoriei pe care o am acum. Totuși, nu am nici o ezitare să afirm că Navigatorul de Conor McPherson (regia Cristi Juncu, Teatrul Național Tîrgu Mureș) este cel mai bun spectacol al anului 2018 (firește, cu rezerva că n-am văzut toate producțiile anului), iar Ovidiu Ghiniță – cel mai bun actor pentru rolul din Tatăl de Florian Zeller (regia Radu Iacoban, Teatrul Clasic „Ioan Slavici“, Arad). Navigatorul este o reinterpretare, în cheie contemporană, a pactului cu diavolul; curajoasa (și reușita) tentativă a lui McPherson a găsit în Juncu un hermeneut remarcabil și în cei cinci actori de la Tîrgu Mureș niște interpreți excepționali. Un spectacol la care se rîde cu hohote, dar care îți provoacă la final acel de neuitat frison cathartic.

Ce face Ghiniță în Tatăl, jucînd un om ce-și pierde memoria, trecînd de la forța impresionantă a unui patriarh la vulnerabilitatea infantilă, cu o bogăție de nuanțe și un firesc indescriptibil, este copleșitor. E o lecție de omenesc. Un rol din cele pe care le memorezi cu sufletul, nu rațional. Și vreau să mai fac o reparație pentru marginalii breslei teatrale: cel mai bun spectacol de marionete al anului 2018 este O poveste japoneză (dramatizare și regie Irina Niculescu, Teatrul „Luceafărul“, Iași), o poveste plină de umor fin, cu o artă a mînuirii absolut notabilă, care mi-a arătat încă o dată că în teatrul românesc de păpuși au loc adesea evenimente. Deși adesea le neglijăm…

2) Ipocrizia din teatrul autohton este fenomenul cel mai neplăcut pe care l-am simțit anul ăsta, mult mai acut decît pînă acum. Este deplorabil că nu avem avertizori de integritate în teatrul românesc, deși mulți teatratori sînt extrem de vocali și înverșunat antisistem, mai ales pe acea faimoasă rețea socială. Cînd e vorba de bucătăria noastră, însă, devenim subit autosuficienți, chiar aroganți și tînguioși. Iar ipocrizia asta există deopotrivă în teatrul public și în cel independent. Din păcate, nu mă pot ipostazia într-un whistle-blower. Democrația seamănă al dracu’, uneori, cu cea mai cruntă dictatură…

3) Laboratoarele teatrale „rusești“ de la București și Satu Mare, care au implicat actori de la „Nottara“, Teatrul „Ioan Slavici“, Teatrul de Nord, freelancer-i. Un fenomen extrem de benefic pentru antrenamentul actoricesc, care a căpătat anul ăsta o amploare de bun augur.

Oltița CÎNTEC

1) Cel mai bun spectacol: ex aequo – Ilegitim (Teatrul Maghiar de Stat Cluj Napoca), realizat de autorul filmului cu același titlu, Adrian Sitaru. Nou-venit în lumea teatrului, Sitaru își impune creația printr-o dublă propunere de perspective: trama – colaboraționismul cu Securitatea în anii comunismului, subiect încă nelimpezit de societatea românească, nici în realitate, nici pe scenă sau marile ecrane și, de aceea, devenit, în aceste trei decenii post-comuniste, unealtă de șantaj politic; mijloacele scenice – care pulverizează distincția de granițe artistice între arta scenică și cea filmică, topindu-le într-un format inovator. Spectatorii primesc ochelari virtual reality și se află în postura de-a alege dacă privesc spectacolul de teatru, cel real, din fața ochilor, ori dacă se refugiază în film și urmăresc varianta preînregistrată. Majoritatea experimentează mixul de canale, ad libitum, stabilind involuntar punți comunicaționale între a patra și a șaptea artă.

Stage Dogs (Teatrul Act București) e un master class de actorie in actu al lui Marcel Iureș și Florin Piersic jr. (care a făcut și regia spectacolului, pornind de la A life in the theatre, piesa lui David Mamet), o elegantă și echilibrată confruntare de talent, știință a meseriei și charismă. Stage Dogs deschide larg poarta publicului către culisele teatrului, zonă deloc strălucitoare, poposind estetic asupra raporturilor profesionale și umane dintre doi actori din generații diferite care se bat pe glorie, o iubită, pe atît de prețuita atenție a publicului și a „scribălăilor“ (criticii de teatru). Un spectacol puternic, care te face adesea să zîmbești și, mereu, să meditezi la profilul psihologic al artistului.

Titlul „Cel mai interesant fenomen“ îl atribui Centrului Național al Dansului București (CNDB), pentru efortul și realizările din aria culturii coregrafice. Fără a beneficia de subvenții amețitoare, lucrînd frecvent pe proiecte, parte a unor importante rețele europene, deschis la colaborări și parcursuri pe căi deloc netezite, CNDB face muncă de pionierat într-o zonă performativă desconsiderată prin neglijare de politicile culturale actuale. Într-un peisaj oficial care privilegiază inerțialul și cantitatea, CNDB reprezintă un pol dinamic de deschidere către tendințe actuale și de pregătire a viitorului. O linie de dezvoltare inedită, una dintre multele, este Școala performativă pentru copii, „un program integrat de dans contemporan, practici corporale și educație artistică“, al cărui scop este atragerea publicului foarte tînăr (6-11 ani) către un perimetru mai puțin frecventat, dansul contemporan privit la intersecția cu alte arte, ale scenei și vizuale. Fără a urmări o clasificare pe verticală (mereu relativă și, uneori, de-a dreptul coruptă), Premiile CNDB, ajunse în 2018 la a cincea ediție, urmăresc sublinierea implicării și a contribuției la edificare în zona artei coregrafice contemporane. În acest spirit, trofeul e o cărămidă scrisă cu foiță de aur, „simbol al fundamentului în dansul contemporan românesc ca profesie“.

„Cel mai nefast fenomen“: Risipirea unor sume uriașe sub emblema Centenarului, fără materializări substanțiale în urmă, fără să aibă impact măcar european ori să conserve ceva durabil pentru generațiile viitoare. Enciclopedia/dicționarul teatrului românesc, un institut de cercetare teatrală, o formă de memorie prin arhivare a teatrului autohton, traduceri în limbi de circulație ar fi fost proiecte de referință ale unei culturi ajunse în punctul de intersecție istorică a două veacuri. Obligativitatea de-a onora aniversarea – indiscutabil, una foarte importantă în traseul oricărui popor – prin reverențe adînci, dar formale, prin evenimente omagiale inventariate la bucată a condus la o listă relativ lungă de spectacole tematice, mai originale sau nu, mai împlinite sau nu, care peste un sezon vor părăsi afișul și vor intra în uitare.

Cristina MODREANU

1) Spectacolul care mă bîntuie de cînd l-am văzut este Beție de Ivan Vîrîpaev, în regia lui Radu Afrim (decor József Bartha, costume Orsolya Moldován), o producție a Teatrului Național Tîrgu Mureș – Compania „Tompa Miklós“. Un text percutant, existențialist, este adus în scenă de către actori „în stare de beție“, printr-un exercițiu extins de mimare a unei stări ce modifică percepția reală asupra realității și, în același timp, relevă adevăruri altfel ascunse cu grijă. O idee extrem de greu de realizat – refacerea stării de beție pe scenă, fără cădere în grotesc, e una dintre încercările majore prin care trece un actor – devine posibilă în acest caz grație unei echipe extraordinare de actori și unui regizor care adîncește cu pricepere această simulare pînă cînd ea se aprofundează trecînd de la comicul inițial la un suprarealism halucinant. E ceva extrem de eliberator și pentru public, care după o vreme se simte cuprins și el de un fel de beție. Dacă extind la un Top 3 personal, aș include și Ținutul din miezul verii, în regia lui Vlad Massaci la Teatrul Mic, și spectacolul-eveniment Coriolanus, în regia lui Alexandru Darie la Bulandra printre cele mai bune spectacole văzute în acest an.

2) Din păcate, numărul de spectacole nereușite este în fiecare an destul de mare. Dar spectacole-dezamăgire pentru mine au fost anul acesta Viforul de Barbu Ștefănescu Delavrancea în regia lui Alexandru Dabija și Romeo și Julieta de W. Shakespeare în regia lui Yuri Kordonski, ambele produse de TNB. Titluri interesante, regizori importanți, actori tineri și talentați, dar spectacole în cel mai bun caz mediocre – cu cît mai mari sînt așteptările, cu atît mai mare e dezamăgirea.

3) În ciuda dezorganizării autorităților din cultură, în ciuda controverselor legate de cum ar trebui marcat momentul, în ciuda umbrei festivismului care a planat constant asupra instituțiilor de cultură în acest an, mi se pare interesant faptul că, după un început de an deloc promițător, aniversarea Centenarului a generat în cele din urmă în teatru o serie de producții capabile să chestioneze cu sens acest moment istoric. Merită menționate în acest sens atît spectacole independente cu buget redus – În umbra marelui plan, regia Catinca Drăgănescu, Trilogia 1918 de Mihaela Michailov, regia David -Schwartz –, cît și producții mari ale teatrelor naționale – Țiganiada, regia Alexandru Dabija la Naționalul clujean, Timișoara-Capăt de linie de Peca Ștefan și Ana Mărgineanu la Teatrul Național Timișoara, Jurnal de România. Timișoara, un concept de Carmen Lidia Vidu, la Teatrul German de Stat – și mai ales superproducția TNB semnată de Radu Afrim, Pădurea spînzuraților, după Liviu Rebreanu. Cel din urmă se constituie într-un liant ce traversează acest secol oprindu-se într-un „azi“ plin de neliniști și inoculînd privitorului senzația acută și dureroasă că istoria înseamnă rotirea umanității într-un cerc vicios.

Oana STOICA

1) Am remarcat un fenomen: maturizarea discursului creatorilor care ridică probleme ale lumii contemporane, în special cele locale. Mă refer la încercarea de a înţelege punctele de vedere adverse şi, mai ales, de a le contextualiza şi a le prezenta publicului, facilitînd astfel dialogul şi dezamorsarea tensiunilor (atît cît poate face teatrul în direcţia asta). Acest tip de audiatur et altera pars apare în mai multe formule. De exemplu, spectacolul 3 Milioane (Create.Act.Enjoy, Cluj) chestionează motivaţiile susţinătorilor referendumului pentru familie, Lalele, lalele (Macaz Teatru Coop) prezintă, într-o formulă de teatru tandru, variate identităţi de gen unui public hetero, iar În numele tatălui (Art No More) demonstrează care sînt argumentele adepţilor unor culte religioase. În plus, remarc două spectacole unice în peisajul teatral local: Cultul personalităţii (Compania Giuvlipen) recuperează, sub forma unui divertisment politic, istoria luptelor de la vîrful Partidului Muncitoresc Român imediat după al Doilea Război Mondial, iar Despre oameni şi cartofi (Teatrul „Andrei Mureşanu“, Sfîntu Gheorghe) conectează documentarul cu estetizarea şi cu autoreflecţia privind automatismele de gîndire şi percepţie ale creatorilor asupra subiectului documentat. Şi tot Afrim a oferit o formulă singulară de spectacol despre Centenar, Pădurea spînzuraţilor (TNB), la joncţiunea dintre estetizare şi contemporaneizare.

2) Spectacolele pentru Centenar: multe dintre ele au reprezentat doar bifarea unei activităţi impuse şi justificarea unor fonduri. Multă maculatură teatrală, puţine chestionări reale ale Unirii de la 1918 şi ale celor 100 de ani care au trecut de atunci. Exemplul simbolic în acest sens este Vlai-cu Vodă, producţie a Teatrului Excelsior, o mostră de teatru gonflat, cu un număr de reprezentaţii finit, dar costuri imense (aproape două milioane de lei).

3) Revenirea unor teatre în atenţia publică. La Piatra Neamţ, sub conducerea Gianinei Cărbunariu, Teatrul Tineretului s-a (re)trezit din somn ca Frumoasa din pădurea adormită, după o perioadă de renovare care pusese pe butuci şi clădirea, şi activitatea artistică: producţii bune, implicarea comunităţii în teatru, atragerea publicului tînăr, un festival recuperat la dimensiunea sa istoric-calitativă. La Sfîntu Gheorghe, Teatrul „Andrei Mureşanu“, condus de Anna Maria Popa, a atras fonduri nerambursabile şi a creat o serie de spectacole de interes naţional, reuşind să iasă din sfera interesului local. Poate nu întîmplător, ambele instituţii sînt conduse de femei, mai încăpăţînate decît bărbaţii în a răzbi unde e greu. Mi se pare interesant şi fenomenul valorizării evenimentelor reduse ca amploare, dar consistente în detrimentul celor de anvergură, axate doar pe imagine. Se dezvoltă un public interesat de conţinut, nu doar de baloane colorate.

Iulia POPOVICI

1) Ca de obicei, habar n-am care a fost cel mai bun spectacol, dar le știu pe cele despre care cred că merită vorbit, controversat sau nu. Sînt, printre altele, Povestea prințesei deocheate, în regia lui Silviu Purcărete (TNRS Sibiu; „cel mai bun“ după un set de criterii combinînd ambiția demersului, inteligența construcției și bogăția de idei), Despre oameni și cartofi (Teatrul „Andrei Mureșanu“, Sf. Gheorghe) și Pădurea spînzuraților (TN București; „cel mai bun“ în termenii fertilității discuțiilor pe care le poate naște – deși n-a făcut-o încă), regia Radu Afrim, Cultul personalității (Giuvlipen; „cel mai bun“ după criteriul de a fi găsit limbajul adecvat pentru o excursie istorică neisterică) de Mihai Lukacs, Corp urban (Giuvlipen) de Catinca Drăgănescu, episodul (integral feminin) de la Timișoara (Teatrul German) al Jurnalului de România al lui Carmen Lidia Vidu.

2) Unii dintre noi, care nu vor să-și tocească răbdarea și disponibilitatea la nou/diferit, fac eforturi majore să nu ajungă la spectacole „proaste“. În 2018, însă, în mod special, am avut cîteva luni în care am frecventat teatre și producții despre care ai zice, nescriindu-se nicăieri despre ele și nimeni din cercurile mele nepomenindu-le, că pur și simplu nu există: teatru de amatori, teatru de revistă… Și totuși, despre acest teatru fringe -kitsch n-aș putea spune că e prost, e ceva mult dincolo de această dihotomie, nici măcar nu e dezamăgitor. Dezamăgitor e, în schimb, teatrul de divertisment comisionat expres de autorități, cu implicarea voluntară a unor artiști care se declară neinteresați de sursa banilor pentru propria producție. Din asta e format cocteilul de toxicitate a unui spectacol precum Vlaicu Vodă (cel din Piața Constituției din București), din compromisul cu kitschul istoric și naționalismul decontextualizat și din ignorarea tot mai largă a potențialului (milenar, de altfel) de pură propagandă al teatrului.

3) 2018 a fost un moment important pentru coagularea și clarificarea unor poziționări, să le zic, politice sau de conștiință socială în teatrul din România, clar forțate de întîlnirea a trei coordonate extrascenice: sărbătorirea Centenarului Marii Unirii, al României ca stat modern (finanțări dedicate, ocazie concertată de reflecție asupra ideii de țară și societate), referendumul pentru redefinirea familiei (punctul culminant pentru un răspuns dat de mediul teatral discursurilor normative din spațiul public la adresa sexualității și conceptului de familie) și mișcarea #metoo (nici o panică, n-au avut artele din România nici o epifanie despre discriminare și abuzuri, s-a întîmplat doar ca un anume context internațional să activeze energii feminine deja existente pe o scenă, cea teatrală, dominată cantitativ de „reprezentantele sexului frumos“, rezultînd într-o creștere numerică a spectacolelor regizate de femei / pe tematici de gen).

Impresia mea e că teatrul din România începe să se organizeze în jurul a doi poli majori (văzut mai bine în 2018 pentru că am avut un an foarte agitat politic): divertismentul lejer și social-politicul angajat sau nu, pe fundalul unor schimbări generaționale și în rîndul regizorilor, și în cel al spectatorilor.

Raluca RĂDULESCU

1) În 2018 am văzut mai puține spectacole românești și mai multe străine decît de obicei. Revelația anului pentru mine a fost Omar Khayyam regizat de Behrouz Gharibpour și produs de Teatrul de Păpuși Aran din Teheran. Un spectacol de operă cu păpuși la care au lucrat, vreme de trei ani, aproximativ 300 de artiști. Știam că pe scenă sînt numai păpuși, dar aș fi jurat că sînt oameni vii cărora le simțeam respirația, tensiunea, emoția, energia, vraja, magia! Și tot din magia anului teatral 2018, pentru mine face parte spectacolul AliSa de Daniil Ahmedov și Roman Feodori, produs de Teatrul Tînărului Spectator din Kranoiarsk, la care am uitat pentru două ore și ceva că nu e chiar povestea mea preferată, că sînt adult și invitat străin, că… tot și toate și am intrat în magie! Sînt două spectacole pe care aș vrea să le văd cît mai curînd și în România!

2) Cel mai viu în mintea mea nu e nici pe departe cel mai prost spectacol, dar e de departe cea mai mare dezamăgire a anului 2018. Și tot străină: Dansul Delhi de Ivan Vîrîpaev în regia lui Oskaras Korsunovas, produs de OKT Vilnius. Am văzut o mînă de actori „recitînd“ un text într-un decor de polietilenă pe două bănci de parc. Atît! Putea fi orice text, puteau fi orice actori. În nici un caz Korsunovas, de la care, recunosc, nu pot să nu am așteptări. Cînd l-am întrebat, părea că și uitase că a făcut un așa spectacol și mi-a vorbit zîmbind despre un altul (montat în aceeași perioadă), care i se joacă pe arene cu mii de locuri și, deși durează șase ore, e mereu sold out. Inconsecvența marilor artiști poate crea monștri.

3) Programul managerial al Gianinei Cărbunariu de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, prin unicitatea demersului în peisajul teatral actual românesc. Viziunea, coerența și consecvența cred că sînt în fișa postului, dar se văd rar în plan concret, așa că firescul a devenit fenomen. Din fericire, sînt semne că îi mai calcă pe urme încă unul-două teatre. Altfel, avem parte prin tot locul de succese mai mari sau mai mici, reale sau închipuite, dar care, cel mai adesea par rezultatele unei pure întîmplări.

pagini realizate de Matei MARTIN

Foto: Ioana Ofelia, 3 Milioane