Adio, Solothurn! La mulţi ani, Clermont-Ferrand!

Premiile filmului elveţian nu se vor mai decerna la Solothurn, e oficial. După 11 ediţii, ele se vor muta altundeva - încă nu s-a anunţat unde. Cică s-ar fi oprit cu premiile la ediţia a 11-a ca să rimeze cu Solothurn, oraşul cu 11 turnuri cu ceas şi 11 fîntîni, ceva de genul... Aiurea; au făcut-o pentru că, din motive care-mi scapă, Solothurner Filmtage nu mai e "în cărţi" (= conturi contabile). Cu ochiul lipit de gaura cheii Adevărul e că nu prea ai ce să vezi, în aceste "zile" ale "filmului elveţian"! "Noi facem filme elveţiene mai bune ca Hollywood-ul", spunea sloganul Filmtage acum cîţiva ani, cu un nesperat strop de umor... Ei bine, cu documentarele stau binişor - şi, uneori, cu scurtele. De pildă, scurtul care a cîştigat premiul pentru 2007 a fost şi marele cîştigător de la Clermont-Ferrand de anul acesta: Auf der strecke. Regizat de Reto Caffi, scurtmetrajul povesteşte - în 30 de minute folosite economic, ca în bucătărie - relaţia dintre un video-supraveghetor de supermarket şi o vînzătoare de acolo. Nici unul nu mai e chiar tînăr, amîndoi fac parte din acea categorie pentru care o relaţie se amînă la nesfîrşit din timiditate şi o rutină a ocaziilor ratate. Într-o zi, fratele femeii este omorît în bătaie în metrou de o bandă de tineri, sub ochii nepăsători ai supraveghetorului... Brusc, tocmai lucrul care ar fi trebuit să-i îndepărteze îi apropie pe cei doi, pentru că femeia nu ştie că bărbatul era în acea ramă de metrou; este un început de relaţie chinuit, bazat pe sentimentul său mut de culpabilitate şi pe vulnerabilitatea ei confuză. Filmul se termină - şi ăsta e marele său merit - în coadă de peşte, fără happy-end, fără explicaţii şi fără a conforta spectatorul în vreun fel. O "felie de viaţă", care bifează - fin, vătuit - o stare de fapt şi o stare de spirit: violenţă urbană, frustrare şi însingurare. Şi voyeurism. Le créneau (un film scris special pentru Emmanuelle Devos de Frédéric Mermoud, cîştigătorul cu un an înainte al acestei secţiuni; aici, alături de un excelent Hyppolite Girardot) merge oarecum pe aceeaşi linie: de astă dată, cuplul este deja constituit, dar este unul profund nevrotic, disfuncţional, la limita disoluţiei, ţinut în viaţă de inerţie. Foarte bun mi s-a părut şi Nos jours (scris şi regizat de Olga Baillif): o infirmieră celibatară, care "n-a mai făcut sex de 6 ani", cunoaşte un muncitor sezonier albanez, îi propune din prima să facă sex, rămîne însărcinată şi crezi că vor rămîne împreună (mai ales că bărbatul este "pîinea lui Dumnezeu"), dar femeia se răzgîndeşte în ultima clipă şi renunţă - la copil şi la el... Un scurt (35 min.) sec, frust, fără înflorituri, în stilul fraţilor Dardenne. Un alt scurtmetraj extrem de reuşit (a cîştigat premiul de 10.000 de franci pentru cea mai bună animaţie din 2007) este The Bellringer, al tînărului Dustin Rees. Seamănă cu un fel de cub Rubik, în care trei poveşti paralele - legate între ele de prezenţa, "în mijloc" (la propriu şi la figurat), a unui clopotar - se amestecă în aşa hal încît, la sfîrşit, o nuntă ajunge înmormîntare, buchetul miresei nimerind pe mormînt, iar copiii unei şcoli jucîndu-se cu tigve-n loc de mingi... (Uneori, simţul ludic apare şi în documentare: Amotmalies, de Frédéric Florey, spune în 10 min. povestea unor copii cu tulburări de vorbire, printre "probele" lor numărîndu-se şi recitarea unui poem de Gherasim Luca!) Cum spuneam, elveţienii stau bine la documentare. Scurte sau lungi, sînt făcute foarte profi şi aleg, de regulă, subiecte la limita reportajului de televiziune (de altfel, şi seamănă cu filmele de televiziune). Anul acesta, am observat o frecvenţă sporită a documentarelor despre sex - sau legate de sex; oare de ce? (Mi-i închipui pe elveţieni cu ochiul lipit de gaura cheii, privind în casele altora din prea mult plictis; ar putea fi o explicaţie.) Cert este că două dintre ele (Claudette şi Frau Mercedes) priveau nu doar sexul, ci se uitau direct în industria lui: primul este despre un bărbat de aproape 70 de ani, însurat şi bunic, care încă practică cu succes prostituţia (este genetic androgin), iar al doilea despre o femeie la 50-şi, care face acelaşi lucru în Mercedesul ei oprit la marginea unei autostrăzi din Berna. Problemele lor sociale, sindicale, uneori - sentimentale. La reina del condon caută sexul tocmai în Cuba lui Castro, cînd - în anii ’80 - Monika Krause, sexoloagă germană căsătorită cu un căpitan de marină cubanez, devine o personalitate extrem de populară la TV, unde ţine emisiuni de educaţie sexuală (este cea care recomandă folosirea prezervativului - de unde şi porecla ei); documentarul (filmat în Cuba şi Germania) prezintă mărturiile ei, ale lui (de mult divorţaţi) şi ale celor doi fii (dintre care unul, gay). Shanghai Manners este un documentar scurt, 20 min. (perfect pentru televiziune), despre un elveţian care îi învaţă pe tinerii chinezi manierele occidentale - de la folosirea tacîmurilor la interdicţia de a scuipa sau rîgîi. Ritz este un portret al lui Cesar Ritz, un băiat sărac dintr-un cătun elveţian, care ajunge, în numai 10 ani, marele hotelier, fondatorul brandului "Ritz" - a cărui deviză absolută este "Discreţie, perfecţiune, eleganţă" şi care, mai mult decît un hotel, este un stil de viaţă; între 1898-1930, toate cele 86 de camere ale celui mai celebru "Ritz" din lume - cel de la Paris - au fost ocupate non-stop! (Ritz însuşi a murit bogat şi deprimat, aproape nebun...) Zuoz este un film despre internatul cu acelaşi nume - unul din locurile cele mai exclusiviste pentru progeniturile oamenilor foarte bogaţi din lume; după 70 de minute de urmărire cotidiană, fără comentarii, a vieţii din acest internat, îţi vine să zici mersi că nu ai părinţi bogaţi care să te trimită acolo: Zuoz-ul este un fel de închisoare în care interdicţiile sînt comunicate cu zîmbetul pe buze, nefiind însă mai puţin ferme. Salonica, în fine, este (tot) un documentar - despre oraşul care-mi place atît de mult, şi mai ales despre oamenii lui şi, cu precădere, despre foarte numeroasa comunitate sefardă de aici (acum, pe cale de extincţie...); un film plin de istorii de viaţă reale şi de personaje colorate - ca de pildă tutungiul (la Salonic există gherete la fiecare colţ de stradă!) cu păr alb şi o engleză perfectă, naţionalist vehement, care - cînd aude că echipa filmului este din Elveţia - se porneşte într-o filipică irezistibilă la adresa "euro-pudding-ului": "Voi, cu Europa voastră de c...t! Noi, grecii, sîntem mama voastră, de la noi aţi luat tot... Pe cînd voi abia învăţaţi să gătiţi, noi aveam deja colesterol!" În fine, ar mai fi un reportaj-reportaj, de televiziune, Der Schwarze Mann in Seelisberg - despre un preot (catolic) de culoare, din Nigeria, care devine popă în satul Rütli - cu comicăriile aferente, zona fiind ultranaţionalistă (scenă de efect: popa nigerian sfinţeşte staulul de vaci cu apă dintr-o găleată, apoi le dă să bea de acolo...). Plot Point - genial şi hipnotic Clermont-Ferrand-ul, pe de altă parte, a împlinit 30 de ani. Este, aşadar, nu doar cel mai bun festival de scurtmetraje din lume, dar probabil că şi cel mai bătrîn (30 de ani, la un festival, este ca la cîini sau pisici). Iar "naşul" lui - un lucru pe care îl uitasem între timp, dar mi-/ne-a fost amintit de organizatori - a fost marele Jacques Tati! Din păcate, ediţia de anul acesta (deschisă promiţător cu o entuziasmantă proiecţie de filme în relief, drept care încă mai am ochelarii aferenţi!) a fost aşa şi-aşa. Păţit (fac Clermont-ul de 12 ediţii, totuşi...), m-am ferit ca dracu’ de tămîie de competiţia naţională - franceză, adicătelea. Sigur, am văzut cîteva scurte, dar mai mult accidental; iar cel care a primit premiul "Meilleure 1