● Zimna wojna / Cold War (Polonia-Franța-Marea Britanie, 2018), de Pawel Pawlikowski. 

Cold War continuă căutările estetice apăsat calofile inițiate de Pawel Pawlikowski odată cu Ida, în 2013. Ingredientele care au contribuit la succesul acelui film – printre altele, preferința pentru decolmatarea trecutului, tradusă vizual în cadre de tip tablou compuse migălos – sînt în continuare prezente, dar miza lui Cold War e mai ambițioasă: în loc să vizeze o situație concentrată în cîteva zile, noul film al polonezului, plasat la mijlocul secolului trecut, urmărește relația cu evoluție sughițată dintre un compozitor și o cîntăreață, pe ambele baricade ale Cortinei de Fier. Filmul acoperă un interval de timp de cincisprezece ani, ceea ce – la cele 80 de minute ale sale – înseamnă să ceri cam mult de la un scenariu sărăcăcios. Dar, mă grăbesc să adaug, Pawlikowski e un scenarist destul de oarecare; mizanscena lui, în schimb, are mult mai multe de oferit.

Pawlikowski dovedește, în Ida și în Cold War, faptul că e în primul rînd un stilist. Ambele filme subliniază sensibilitatea regizorului pentru frumusețea de suprafață a lumii, amplificată prin tot soiul de artefacte ale trecutului puse în scenă, de la automobile la mansarde pariziene. Într-adevăr, Cold War nu e altceva decît un film care glisează de pe o suprafață pe alta, într-o suită de cadre care mai de care mai seducătoare, îmbrăcate în nuanțele de alb-negru devenite trademark al cinema-ului recent practicat de Pawlikowski. Cineastul are o atenție deosebită pentru compoziții vizuale – ceea ce ar fi suficient, după mine, pentru ca noile sale filme să stîrnească interes: mizanscena sa e rodul unei reflecții îndelungate asupra dispunerii personajelor în spațiu, în tablouri de o rigoare maniacală chiar și atunci cînd subiecții lor sînt voit descentrați, relegați înspre marginea cîmpului vizual. Forma picturală a lui Cold War trădează atitudinea lui Pawlikowski față de epoca descrisă – între o idealizare a practicilor de pe vremuri (jazz și mari orchestre) și un fetișism pentru obiectele scoase din uz.

Toate acestea fac ca filmul să își asume o doză destul de serioasă de artificialitate, de încremenire. În linii mari, aș zice că Pawlikowski reușește să fie riguros (fiecare cadru al său deținînd parcă o semnificație autonomă, dar și o parte precis stabilită în întregul narațiunii) fără să fie dogmatic (căci tablourile sale adoptă numeroase stiluri de compoziție). Așa se explică și durata foarte scurtă a filmului: pare că Pawlikowski a încercat să evacueze orice surplus vizual, orice moment inutil, epurînd povestea la maximum.

Dar concizia narativă se datorează și unui alt procedeu foarte drag regizorului: elipsa. Cold War lasă senzația că Pawlikowski vrea să-și pună la încercare spectatorul, că îi e teamă să nu-i servească acestuia prea multă informație. Deja, în Ida, artificiul era la lucru – de pildă în secvența accidentului tratată în doar două planuri: în primul, personajul e la volan într-o stare de vădită tulburare; în al doilea, mașina sa este tractată dintr-un șanț. Unele elipse din Cold War au aceeași forță, îmbogățind narațiunea subțiratică (de pildă, o privire care poate însemna orice, conducînd totuși spre o scenă de sex); altele, însă, par mai degrabă că denotă trîndăvia unui scenarist care nu și-a mai bătut capul cu detaliile: nu e clar, bunăoară, în ce condiții a reușit protagonistul să treacă de partea cealaltă a Cortinei, în lumea occidentală. Ceea ce nu mă împiedică, totuși, să apreciez anumite segmente ale acestei narațiuni fragmentate care avansează liber, pierzînd pe nepusă masă unele personaje de-a lungul anilor, regăsind altele mai tîrziu, fără vreun program aparent. La fel cum merită semnalate și aparițiile șarmante ale lui Jeanne Balibar și Cedric Kahn, care dau contur boemei pariziene fantasmate de Pawlikowski.

Rămîne totuși întrebarea, dincolo de parcimonia cadrelor eye candy, dacă în spatele acestei forme excesiv îngrijite se ascunde altceva. În ce mă privește, așa cum intuiesc proiectul stilistic al lui Pawlikowski, nu e foarte important de răspuns, căci filmul e unul „de atmosferă“, nu de psihologie. De dragul jocului, însă, îmi vine să afirm că nu e mare lucru de căutat în adîncimea filmului. Elipsele repetate setează o miză interesantă: cît de aerată poate fi o poveste din care totuși să se mai înțeleagă ceva? Dar cred că, aidoma celui de-al doilea film din seria Moromeții, Cold War suferă de prea multă ambiție, și efectiv nu are timp să spună ceva cît de cît valoros nici despre personajele sale – doi îndrăgostiți care se autodistrug –, nici despre locurile sale, nici despre perioadele încordate pe care le vizitează. Ba mai mult, cu anumite ocazii, estetismul cade de-a binelea în kitsch – ca atunci cînd de la fereastra unui birou parizian se vede silueta Turnului Eiffel –, în timp ce discursul maniheist despre Războiul Rece ține loc de mîncare reîncălzită iar și iar.

Cu ceva mai multă carne pe personajele sale, Cold War ar fi fost, cred, un film important. Altfel, protagoniștilor, chiar dacă ajutați de secvențe muzicale formidabile, pendulînd între folclorul polonez și jazz-ul cluburilor franceze, le cam fuge pămîntul de sub picioare. Asta nu înseamnă că estetica lui Pawlikowski, oricît de demonstrativă, n-ar fi de urmărit, mai ales că marchează o schimbare de macaz destul de radicală dinspre documentarele și filmele englezești cvasi-mizerabiliste din trecutul său de cineast. Un film cu secvențe vizuale citabile de la un capăt la altul, Cold War face totuși ca Premiul de Regie de la Cannes să pară o alegere ușor nefericită – mai ales dacă îl așezăm lîngă Leto, film de extracție similară, care vorbește la rîndul său despre trecut și despre muzică, dar într-o manieră mult mai vie.

Cold War va rula în cinematografe începînd cu 14 decembrie.