Perfect sănătos. Filmat excepţional, jucat cu fineţe
„Seamănă cu Raul Bova“ – mi-am zis, rapid și superficial, cînd l-am văzut pe Anghel Damian în primele secvențe din Perfect sănătos. Ca alură, intensitate a privirii, finețe, trăsături… Sînt fan Raul Bova (nu știu cîți mai sînt în România, unde nu prea e cunoscut…). Dar citiți pînă la capăt, vă rog.
Perfect sănătos, regizat de Anca Damian, are, de la început, aparențele unui thriller. Un judecător (interpretat de Vlad Ivanov) moare într-un restaurant, la o petrecere a judecătorilor și procurorilor. Atac de cord, e concluzia oficială. Fiul lui (jucat de Anghel Damian) vine la înmormîntare și încearcă să afle concret cum și de ce a murit. Judecătorul mergea regulat la controale medicale și – aflăm mai tîrziu – chiar cu puțin timp înaintea morții doctorița îi spusese că e „perfect sănătos“. De unde pînă unde atacul de cord?
Fiul încearcă să afle mai multe: vorbește cu procurorii, merge la restaurant, reface căzătura pe scările spre toaletă, unde fusese găsit tatăl său, vorbește cu chelnerul (care, evident, nu vrea „să aibă probleme“) și cu patronul restaurantului (care, iar evident, îi spune că înregistrarea de pe camerele de supraveghere, ce să vezi, a fost ștearsă din greșeală; și-i oferă în schimb un prînz bun). Toată lumea se mulțumește cu explicația oficială și dosarul e repede închis, iar martorii – toți oameni din sistemul judiciar – nici nu mai vorbesc despre asta. Nu e suspect? Și nu sînt stranii micile nereguli și coincidențe pe care fiul le descoperă, una cîte una? Pe măsură ce încearcă să afle mai multe, situația se complică. Inclusiv cu partenera de viață a tatălui, o tînără care lucrează într-un cazinou – apariție ambiguă și misterioasă, interpretată cu finețe de Cristina Florea.
Trama de thriller e însă doar o capcană. Foarte bine structurată și condusă pînă spre sfîrșitul filmului, dar tot capcană. Nu apare, pînă la urmă, nici o „dezvăluire senzațională“, misterul morții nu e lămurit. În schimb, scenariul adîncește treptat tensiunea psihologică și, prin acumularea de detalii semnificative, dezvăluie subtil relația dintre tată și fiu. Personajul interpretat de Anghel Damian află, de fapt, cîte ceva despre tatăl său, iar lungile sale tăceri sugerează un întreg ghem de emoții și trăiri confuze, amestecate, construind o dramă umană într-un chip cît se poate de firesc. Rolul tatălui e jucat de Vlad Ivanov – un actor care e foarte bun oriunde-l pui, e „de-acolo“ orice ar zice și ar face. Apare în cîteva rememorări scurte ale fiului: e vital, jovial, îi face curte doctoriței, își ironizează cu tandrețe fiul și tot repetă că, profesional, poate să doarmă liniștit, căci n-a făcut nici o măgărie. Andrei (fiul) se cufundă treptat în tot felul de neclarități și de semne de întrebare. Pînă și întîlnirea cu fosta sa iubită din tinerețe (Olimpia Melinte), care făcuse pregătire pentru Drept cu tatăl său, îi lasă tot semne de întrebare.
Dacă vreți, așadar, să vedeți doar „cum se termină“ și să aflați misterul morții judecătorului, ca într-un thriller, sînteți prost plasați. În locul deznodămîntului precis și clar, ca în thriller, avem de-a face aici cu ambiguitatea vieții omenești; în locul „clarificării“ faptelor, avem confuzia stărilor și emoțiilor. Tensiunea puternică, dar subtilă, vine din felul cum e filmat. Mișcările camerei, compoziția atentă a cadrelor, jocurile de priviri ale actorilor, gesturile mici, detaliile semnificative sînt sugestii vizuale care pun pe gînduri. Imaginea (Oleg Mutu) e extraordinară și susține perfect scenariul oarecum „minimalist“, făcut în bună parte din dialoguri simple și esențiale. Camera se pliază tot timpul pe stările personajelor, pune spectatorul într-o postură un pic stranie de „agresor“ al intimității eroului principal (dar nu numai). Căutînd să afle detalii despre moartea tatălui, fiul își întîlnește o iubită din tinerețe: scenele cu ea sînt, poate, cele mai „vorbite“ și mai „narative“ din tot filmul, dar aceeași ambiguitate plutește suverană pe deasupra, ca într-o felie de viață intensă despre care protagoniștii își amintesc mai mult stările și interpretările ulterioare decît faptele petrecute. „Ce s-a întîmplat de fapt“ aflăm tot din filmare, din mișcările ezitante ale camerei, din finețea planurilor-detaliu.
Anghel Damian seamănă, e adevărat, cu Raul Bova – mi-am reconsiderat eu părerea superficială de la primele scene. Dar nu despre aparența de „june prim“ e vorba, nu despre alură și trăsături. Ci despre felul cum „duce“ (așa cum a făcut și actorul italian în dramele cu tentă socială) un rol nuanțat, subtil, în care intimitatea relației cu aparatul de filmat a fost, fără îndoială, solicitantă.
Perfect sănătos mi se pare un film foarte bine lucrat, cu finețe și intensitate psihologică, un pseudo-thriller care pune pe gînduri. „Misterul“ inițial – de ce a murit judecătorul – se transfigurează treptat într-un mister mai intens, profund uman: relația dintre tată și fiu, reconsiderată, retrăită în prezențele și absențele ei. Între durerea și neputința provocate de moartea suspectă, fiul redescoperă ce știe și ce nu despre tatăl său. E un film care degajă umanitate. E filmat excepțional și jucat cu finețe.
