Un om la locul lui (România, 2018), de Hadrian Marcu. 

Adaptare liberă după romanul Firesc al unuia dintre cei mai buni prozatori români contemporani, Petru Cimpoeșu, filmul Un om la locul lui, debutul lui Hadrian Marcu, construiește cu acuratețe și cu finețe un univers închis, masculin, crescînd lent din penumbră și iluminat doar sporadic. Este o lume de șantier mai puțin abordată în filmul de după ’89 (e drept că s-au rarefiat coloșii industriali ai Epocii de Aur), o lume postindustrială care favorizează alienarea, însă, oricît ar suna de prețios, și solidaritatea umană (deși în cu totul altă cheie, mai esențializată și mai detașată decît în filmele, multe de propagandă, ale perioadei amintite).

Protagonistul, inginerul de foraj Petru (Bogdan Dumitrache), află că va deveni tată alături de Laura, un tînăr medic ORL-ist la spitalul dintr-un oraș de provincie nenumit. În această logică de „a fi în rîndul lumii“, în care se simte foarte bine, cum îi va spune mai tîrziu superiorului din multinaționala unde lucrează, care îi propune transferul la București, se derulează debutul filmului. Petru fixează cu un preot (Valeriu Andriuță) viitoarea nuntă, convins și el că „ăsta e rostul omului pe lume: familia și copiii“, cum îi spune părintele.

Însă tot acest început bucolic, în bunul spirit al familiei tradiționale, este dat peste cap, prin forța absurdă a imprevizibilului, în momentul în care Sonia (Mădălina Constantin), inginer geolog, suferă un accident de circulație oribil, undeva pe colinele din apropierea platformei industriale. Dacă șoferul mașinii, Buzdea (nu știm cine e și nici nu vom afla), moare la spital după mai multe operații, Sonia rămîne fără un picior. Petru începe să o viziteze pe ascuns la spitalul unde, ghinion, lucrează și viitoarea soție. Laura (interpretată corect de Ada Galeș) este veselă, sexy, fîșneață și arogantă: în momentul cînd află de această poveste, este nu atît îngrijorată că Petru ar putea-o iubi pe rivală, ci mai degrabă lezată să fie în competiție cu „o șchioapă“, cum îi aruncă ea sfidător, pe Sonia și pe soțul ei Budu numindu-i „doi proști, doi idioți“. Nu aflăm prea multe nici despre mariajul Soniei cu Budu (Iulian Postelnicu), care apare doar sporadic, însă putem bănui că este un cuplu înstrăinat.

Cele două tipologii feminine par perfect simetrice, dar în oglindă: pragmatica Laura și complicata Sonia, diurnul și nocturnul, viața care se naște și crepusculul vieții, pe care Petru nu știe cum să le împace astfel încît să fie cît mai abstract corect (față de sine, față de fiecare femeie în parte, față de soartă?). El persistă într-un zbucium interior căruia, deși nu crede în transcendență, speră să îi pună capăt printr-o rezolvare miraculoasă ceva exterior voinței lui, cum se întîmplă cu oamenii slabi sau care nu se cunosc încă („Parcă se întîmplă toate cum vor ele“, îi spune el șefului de șantier, Sandu – Adrian Titieni).

Deși scenele în care apar nu sînt multe, iar laconicele vorbe pe care și le spun sînt departe de a fi decisive sau mărețe, cuplul format de excelenții Bogdan Dumitrache și Mădălina Constantin degajă o subtilă tensiune emoțională. Ei își dezvoltă personajele din penumbre și semitonuri, lungi tăceri și postura corpului, ceea ce e latent și nerostit fiind mereu mai important. Aproape exclusiv ca un strigăt mut, în spatele căruia bănuim o mare forță interioară (nu întîmplător ea are o profesie prin excelență masculină), este tratată durerea Soniei, o femeie tînără și frumoasă confruntată cu mutilarea fizică și poate chiar cu finalul carierei. „Eu îmi fac părul, tu ai făcut un copil“, îi spune ea lui Petru într-una dintre cele mai intense scene, o tentativă de a-și regăsi feminitatea.

Ca și personajul său, regizorul construiește premise interesante, pe care nu le dezvoltă însă pînă la capăt. Dedramatizarea și nenumăratele elipse narative pentru care a optat acesta, în căutarea cu orice preț a autenticității, par să funcționeze mai degrabă în defavoarea filmului său, subminîndu-i forța dramatică. A omite deliberat accente și a opta pentru un ton minor nu înseamnă neapărat a da mister și inefabil, ci poate fi o capcană. Și asta pentru că răsfrîngerea evenimentelor exterioare în conștiința lui Petru dă deseori senzația că nu ajunge exact în miezul acesteia, cu atît mai puțin în subconștient (unde se decide totul, de aici dificultatea alegerii lui), ci într-o zonă de confort, undeva la periferie, derulată pe un permanent zgomot de fond cînd seren, cînd angoasant – sunetul: Sebastian Zsemlye).

Venind din punct de vedere stilistic în siajul minimalismului, debutul lui Hadrian Marcu are o siguranță formală riguroasă și este un solid portret colectiv al lumii post-industriale. Cu un plus de curaj și apetit pentru risc, Un om la locul lui putea fi mai mult decît un debut promițător. Cu toate că nu îi pune în valoare toate valențele, filmul este și un exemplu de cum poate fi folosit un excelent scenariu inspirat de un roman contemporan, pe fondul unei lipse mai vechi a scenariilor bune în filmul românesc.