Dileme on-line

"Cîntam tot timpul, într-o dimineaţă am cîntat pînă la patru, iar cînd m-am oprit, m-a sunat un prieten poet de la etajul doi: Johnică, de ce te-ai oprit, mai cîntă, bre, că nu pot să dorm altfel!». Şi eu stau la şapte, domnule, îţi dai seama?! Dormeau cu uşa deschisă, doar să m-audă cîntînd!"

Excluderea Greciei din zona euro nu este iminentă şi soluţia crizei datoriilor trece prin alte opţiuni.

Scrisul la gazetă nu are un nume prea bun pentru oamenii serioşi, extrem de serioşi, ai literelor noastre.

„Dance, dance, otherwise we are lost” a zis Pina Bausch, vorbă pe care Gigi Căciuleanu a respectat-o cu religiozitate, nu dintr-un spirit obedient faţă de vorbe de duh, ci dintr-o aspră necesitate a fiinţei sale, care nu poate exista decît în formule matematice mişcate.

Time şi Newsweek consacră ediţii speciale comemorării atentatelor de acum 10 ani.

Ca în toate oraşele mari şi mici, prostituţia este şi la Bucureşti un fenomen public, vizibil pentru orice călător care trece prin cetate. Condici, documente, cronicari, legi şi regulamente ne dezvăluie această imagine, aşa cum a fost ea gîndită, înregistrată, blamată la 1800.

Mi se rupe sufletul cînd văd cum se duce la fund frumosul meu oraş, iar eu sînt în siguranţă, la vreo 90 de mile distanţă, şi sufletul meu îndurerat nu înseamnă nimic în comparaţie cu suferinţele celor care sînt încă în New Orleans. New Orleans-ul va fi reconstruit, dar nu va mai fi niciodată aşa cum l-am cunoscut şi l-am iubit.

Sînt rare cazurile de cantautori britanici ignoraţi de propriul popor vorbitor de engleză, care şi-au găsit casă, piaţă şi fani peste Canalul Mînecii, printre cuvîntătorii aroganţi ai limbii lui Voltaire. Charlie Winston este artistul care a refuzat alienarea socială şi idiosincraziile culturale din regat, retrăgîndu-se în hexagonul francez devenit progresist.

Aşa e la noi. Ca la noi, la nimeni.

Ce aşteptări avem de la instituţiile şi evenimentele naţionale şi care este vocabularul cu care descriem impactul şi activitatea acestora? Vă voi plimba puţin prin National Theatre din Londra pentru a vedea un posibil răspuns în dublă cheie, şi reprezentativă, şi de impact. Însă cum orice drum are cel puţin două capete, pentru mine acesta începe în Bucureşti, în 1995.

Vremea frumoasă de la începutul lui septembrie a făcut concurenţă serioasă Galei Tînărului Actor HOP. Mangalia, marea, soarele, nisipul, scoicile, raţele, peştele şi fraţii lui din adîncuri gătiţi în diferite feluri (mai bine şi cu mai multă amabilitate la prietenii bulgari) au desfătat turiştii în ultimele zile de vacanţă. Păcat că nu se poate spune acelaşi lucru şi despre prestaţia actoricească de la Gală.

Duminică dimineață plec la aeroport. Se termină pentru mine Veneția de anul ăsta, unde nu m-aș fi dus dacă n-ar fi fost insistențele salutare ale Danei Enulescu căreia îi mulțumesc mult. Am petrecut o noapte scurtissimă, cu dureri de spate, după o oră jumătate de stat la coadă la bilete la Campo San Polo pentru A Dangerous Method.

Odată cu apariţia grupului Madrugada, la mijlocul anilor 90, muzica ce se făurea în nordul Europei a început să aibă acente epice (fără să-l pomenim aici pe Edvard Grieg). A devenit mai sensibilă fără să fie depresivă, dar în aceleaşi timp brutală fără să apeleze la „fierăstraiele” scenei locale de trash/death metal.

E inutil ca intelectualii, din cînd în cînd, să fie prea vehemenţi - au obiceiul ăsta.

Se poate întîmpla orice, oricînd, oriunde...

Tiparul şi internetul sînt complementare şi convergente.

Kate Winslet a rămas la Lido încă două zile pentru Mildred Pierce, pentru care evenimentul a avut loc ieri, şi pentru premiera de la Contagion de astă-seară. La Mildred şi-a însuşit criticile de ieri legate de ţinută şi i-a dat pe toţi pe spate venind în celebra ei rochie semnată de Stella McCartney, cu faţa roz-trandafirie şi spatele negru.

Conferinţa Madonnei de ieri dimineaţă a fost cel mai glam moment al Mostrei de pînă acum. Dacă nimeni n-are nici un cuvinţel bun despre filmul în sine, W.E., în schimb hoarde de jurnalişti s-au îngrămădit să stea în aceeaşi încăpere cu Madonna – fenomenul global. La final şi-au făcut poze prin preajma ei, ca să se vadă că au fost şi ei şi ea acolo.

Astăzi cotidianul italian La Repubblica deschide pagina de cinema cu un titlu incendiar: „Clooney accusa”, amintindu-ne că sîntem totuşi în ţara Caracatiţei, unde se poartă încă titlurile excitante, de film marca Sergiu Nicolaescu. Deschiderea de aseară a fost un triumf, „King George”, cum a fost numit azi de suplimentul festivalier editat de Variety, a apărut pe la 7 cu iahtul în spate la Casino, cu prietena lui de-o viaţă Cindy Crawford.

A început Festivalul Internaţional de Film de la Veneţia, ediţia 68, şi eu sînt aici, în oraş şi la festival, pentru prima oară. De fapt, la festival sînt mai puţin, pentru că voi mai rămîne doar patru zile. Anul ăsta filmele nu sînt doar în sălile de la Lido, ci şi în trei cinematografe din Veneţia, dintre care unul în aer liber, Arena din Campo San Polo, destinate exclusiv publicului.

De Gigi Căciuleanu m-am îndrăgostit iremediabil în urmă cu vreo doi ani, cînd l-am văzut în OuiBaDa, spectacol montat la CNDB – de momentul în care recită și dansează stînd pe loc și sfidînd orice lege la care ar putea fi supus corpul nostru, de vocea lui incredibil de clară și limpede, de expresia feței și mișcările brațelor ca ale unor aripi de pescăruș.

„Cultura este un aliment spiritual”, spune Ioan Holender, directorul onorific al Festivalului George Enescu. Din postura sa, nu numai ca fost director al operei din Viena, ci şi ca muzicolog şi om de artă, are dreptate. Şi ca orice aliment spiritual, europenii ar trebui să aibă nu dreptul ci posibilitatea de a-l consuma atît de des cît se poate, atît de rapid pe cît doresc.

Dar unde este Dna Ashton? Nu este prima oară când ne întrebăm ce face şeful diplomaţiei europene, dar întrebarea este cu atât mai pertinentă, în momentul în care Libia pare să basculeze şi ea de partea democraţiei sub lovitura unei intervenţii militare în care europenii au jucat un rol cheie.

Biografie săracă, pentru un cititor de azi, circumscrie exact talentul extraordinar şi obsesia morală pe care Mircea Dinescu şi le-a topit, de tînăr, în lirica sa rebelă şi cuceritoare.

Live Art Development Agency este un exemplu de instituţie fondată pentru a recunoaşte public valoarea unei noi forme de expresie artistică şi a-i oferi sprijin pentru a se dezvolta.  Într-un interviu recent, Lois Keidan, directoarea agenţiei, îmi mărturisea că ideea a aparţinut Arts Council England (o structură publică ce oferă subvenţii şi finanţări în domeniul artistic).

Cine avea o rubrică de sport la un ziar sau la o revistă literară pînă în 1989 se bucura de o popularitate direct proporţională cu tirajul ziarului. În Bucureşti, mulţi citeau Informaţia pentru articolele lui Belphegor. Iniţiaţii ştiau că autorul rubricii era Radu Cosaşu. Sînt convins însă că şi azi, 60% dintre cititorii ziarului nu s-au întrebat niciodată cine era Belphegor ăla.

Niciun conducător european actual nu ar fi în măsură să ducă Europa în afara furtunii.

Octavian Paler, fiul lui Alexandru şi al Anei Paler, născut în comuna Lisa, judeţul Braşov, a mers în toamna lui 1937 la liceul „Spiru Haret” din Bucureşti.

Criza datoriei suverane care loveşte din plin zona euro are cel puţin un merit: acela de a face vizibil chiar şi celor mai sceptici faptul că simpla punere în comun a unei monezi unice legate de un pact de stabilitate nu este suficientă, şi că o guvernanţă economică comună a devenit indispensabilă.

Dragule, îmi aduc bine aminte de zilele acelea în care am renunţat s-o omor, după ce m-a lăsat singur în parc şi mi-a ţipat că "îmi baţi capul cu toate filmele tale pentru că nu mă iubeşti!". Mai întîi, dar nu era 1 Mai, am băut o bere solitară la un restaurant de la şosea unde am asistat la următoarea scenă:

Turiştii mă călcau pe nervi. Vin în hoarde numeroase şi cotropesc cartierul meu istoric, ca să caşte gura la obiective turistice improbabile, urmîndu-i pe ghizii care scornesc poveşti numai ca să-i distreze. Unele dintre acestea sînt într-atît de gogonate, încît e de mirare că cineva poate să le debiteze fără să se strice de rîs.

În situaţii de criză (de stres, cum ar spune psihologii), omul are două răspunsuri-tip: lupta sau fuga. De aici "apele" care ne trec, mîinile şi picioarele reci (de fapt, organismul îşi retrage rezervele de sînge din extremităţi, pentru că de-acolo înhaţă duşmanul şi hemoragia trebuie să fie mai slabă), presiunea majoră de a ne uşura.

Unde eram eu la prima ei întîlnire cu Mica Sirenă?