Damele prostituate

(Apărut în Dilema veche, nr. 87, 16-22 sept. 2005, la tema "Cîte bordeluri, atîtea obiceiuri")

"...pe 16 septembrie din ordinul Primăriei onorabila comisie mi'a închis casa luîndu'mi cheile, lăsîndu'mă cu copila mea sub cer [...] Acest fapt barbar, violator legilor şi Constituţiunii Ţării mele este constatat de Primul Procuror şi care este fructul asociaţiunilor nedrepte şi neconstante ale Doctorului Comisii de Roşu cu care am fost în discuţiuni şi certuri mai mult timp acusîndu'mă că în casa mea se petreceau fapte neplăcute, care acusaţii nu au fost şi nu sînt constatate de nimeni ci numai idei, invenţiuni ale numiţilor medici. Sînt săracă, dobîndeam ca macerlá nutrimentul meu şi al copilului şi totodată am fost supusă legilor ţărei mele dar invidia acelui medic [...] fără a fi nimic constatat, sînt proprită ami avea profesiunea cu care mă nutream. Înalte domn, aveţi pietatea de a ferici o infortunată ca mine, ordonaţi a fi liberă în profesiunea mea căci D. Medic nu este just [...]."

Aşa începe unul dintre dosarele din arhivele ministerului de Interne din 1873, iar fragmentul este extras din scrisoarea unei ţiitoare de casă de prostituţie, păstrată în acelaşi fond arhivistic. Surprinzătoare şi în acelaşi timp preţioasă, această scrisoare adresată în 1868 ministrului de Interne, de Elena Protopopescu.

Mărturie preţioasă, pentru că ne oferă un tablou exact al actorilor implicaţi în supravegherea prostituţiei: reglementarea prostituţiei, inspirată de modelul occidental, este o preocupare tot mai vizibilă a elitelor conducătoare din a doua jumătate a secolului al XIX-lea românesc. Medicii devin un fel de autoritate morală care este legitimată de competenţa ştiinţifică; ei sînt însărcinaţi cu controlul sistematic al prostituatelor, fiind ajutaţi de reprezentanţi ai administraţiei locale şi, în aplicarea deciziilor, de către poliţie. De altfel, primele proiecte de creare a unor spitale de boli venerice, respectiv de supraveghere a prostituţiei, aparţin medicilor (Cuciuran în Moldova, în 1849, şi Iacob Felix în Ţara Românească, în 1862). Regulamentele de supraveghere a prostituţiei se multiplică şi devin tot mai amănunţite în ultimele decenii ale secolului, fiind reluate şi în condicuţa pe care fiecare prostituată sau casă de prostituţie trebuia să o aibă.

Care sînt punctele principale ale acestor regulamente? Organizarea administrativă, precizarea instituţiilor care trebuie să se ocupe de această "problemă" şi prerogativele fiecăreia, taxele, clasificarea prostituatelor şi a caselor de toleranţă, amenzile. Înscrierea tuturor femeilor prostituate în registre speciale (avînd ca rubrici obligatorii: numele, prenumele, vîrsta, profesia, domiciliul) este un imperativ esenţial, lupta cu prostituţia clandestină fiind o temă recurentă în literatura medicală. Astfel, trebuie înscrise toate femeile care vin şi declară că practică această profesie, dar şi toate femeile de peste 12 ani care vor avea o atitudine provocatoare pe stradă sau care sînt ştiute ca fiind prostituate, care sînt acuzate în plîngeri sau denunţate de către comisarii de divorţ. Totuşi, reglementarea pare să aibă şi aspecte pozitive, deoarece aceste regulamente dau în acelaşi timp dreptul prostituatelor să conteste eventualele decizii abuzive.

Femeile publice vor fi împărţite în patru clase, cărora li se aplică taxe diferite: clasa I - femeile publice care locuiesc singure şi preferă vizita medicală la domiciliu, vor plăti 36 de lei pe lună; clasa a II-a - femeile publice care locuiesc într-o casă publică de categoria întîi (bordel) sau frecventează o casă publică de categoria a doua (casă de întîlniri) şi vor face vizita medicală acolo, plătesc 20 de lei pe lună; clasa a III-a - femeile publice care frecventează o singură casă, dar locuiesc singure şi merg la spital pentru vizita medicală, nu plătesc nici o taxă; clasa a IV-a - femeile publice care locuiesc într-o casă publică patronată de o femeie şi merg la spital pentru vizita medicală, nu plătesc nici o taxă. Sînt prevăzute două vizite medicale pe săptămînă; primarul trebuie să stabilească un orar, de comun acord cu medicii oraşului, acesta urmînd să fie comunicat prostituatelor. Principalul scop al acestor vizite este evident depistarea bolilor venerice, iar regulamentul descrie în mod destul de amănunţit cum trebuie făcut examenul medical, precizînd foarte exact toate părţile anatomice care trebuie observate. Atît femeile publice, cît şi matroanele caselor de prostituţie nu au voie să părăsească oraşul în care au fost înscrise, fără să-l anunţe pe comisarul poliţiei sanitare. Amplasamentul caselor de prostituţie face obiectul unor precizări suplimentare: dacă în 1862, se menţionează doar că acestea nu trebuie să se afle în apropierea unei biserici sau a unei instituţii de învăţămînt, spre sfîrşitul secolului restricţiile se înmulţesc. Astfel, casele de prostituţie trebuie "strict separate de alte clădiri", nu trebuie să fie amplasate pe străzi principale, iar plîngerile vecinilor pot duce la suspendarea acestora. Cît despre prostituate, se constată o grijă tot mai mare de a le separa de "femeile cumsecade", de a le circumscrie în spaţii care să nu interfereze cu cele ale burgheziei respectabile: ele nu au voie să zăbovească prin restaurante, cafenele, grădini publice, să meargă la teatru, la circ sau la alte spectacole, nu au voie să se plimbe pe bulevardul Universităţii, pe Calea Victoriei între Lipscani şi strada Umbrii sau pe şoseaua Kiseleff, mai ales la ora la care aceste locuri sînt frecventate de public. Orice încălcare a acestor reguli se soldează cu amenzi sau închisoare, iar pentru aplicarea lor medicul poate face apel la serviciul jandarmilor.

Modificarea regulamentelor - care merge aproape întotdeauna în sensul înăspririi lor - se face mai ales în urma confruntării cu situaţii reale pentru care regulamentele în vigoare nu sînt suficiente. De exemplu, prefectul de Giurgiu îi propune ministrului noi "Instrucţii pentru regularea femeilor publice dintr-acest oraş" deoarece: "Mulţimea streinilor şi a Matrodzilor de diferite naţii ce frecventează acest oraş făcînd de mai multe ori neorînduieli pe la femeile publice şi încuibînd diferite boale sifilitice din care cauză soldaţi în garnizoană să îmbolnăvesc".

Mărturia de la care am plecat este nu numai preţioasă, dar şi surprinzătoare, deoarece ea arată că prostituatele au intrat relativ repede în jocul autorităţilor şi au învăţat să exploateze logica îndatoriri-drepturi. Elena Protopopescu evocă, în sprijinul cererii sale, "legile acestei ţări", pe care ea le-a respectat, în timp ce medicul le-a violat, după spusele sale. În plus, ea mobilizează cîteva clişee din ideologia epocii care erau foarte des invocate cînd se vorbea despre rolul şi locul femeii: sărăcia a obligat-o să practice această profesie, care îi permitea să-şi întreţină copilul, maternitatea fiind pusă ca argument central. Iar Marghioala Săuleasa, o altă prostituată, îi scrie ministrului pentru a-şi cere drepturile care i se cuvin în urma respectării legilor ţării; ea se plînge că prefectul, trecînd peste decizia ministrului, i-a pus la poartă "caraulă de sergenţi pentru a nu fi frequentată casa mea de nimeni nici dziua, nici chéru séra, cu care acesta mă face a pierde ce am plătit..."

Cum s-au rezolvat aceste plîngeri nu ne mai spun arhivele, dar existenţa lor e foarte folositoare pentru o incursiune în universul prostituţiei din societatea românească a secolului al XIX-lea...