raftul cu lame de ras

Apariţia antologiei Zidul de mătase, de Constantin Virgil Bănescu, este o veste foarte bună. Cele 220 de pagini mi-au provocat tipul de reacţie perplexă pe care o am (nu foarte des, ce-i drept), cînd văd sau revăd un autor valoros, cu volume la activ, dar care n-a avut parte de atenţia meritată din partea criticii.

Latura anarhică a poeticii lui Ştefan Manasia vine pe urmele lui Thoreau şi Kurt Cobain, parcă strigînd pe un ton sigur, însă resemnat, cinic, hiper-realist: „Oare voi nu vedeţi, nu auziţi?” Există, într-adevăr, o voce de profet în pustie străbătînd pe verticală rîndurile cărţii, glasul unui mistic... laic („Am văzut logosul: cinci litere prăpădite”), de o forţă care îl face greu de ignorat.

Există cîteva fire în poezia tînără contemporană, iar unul dintre ele are de-a face cu rememorarea copilăriei, uneori filtrată printr-un discurs voit naiv-infantil, cu recuperarea unor elemente autobiografice, a unor experienţe, senzaţii şi imagini care sînt sau se doresc fundamentale pentru constructul identitar.

O lume a orfelinatului ni se dezvăluie, plină de personaje şi poveşti pe cît de grobiene şi pitoreşti, pe atît de fermecătoare şi exploatabile estetic, într-un mod care l-ar face pe Dickens să roşească. Tirade de înjurături sînt contrabalansate de imagini ale unei copilării, deşi decăzute, ingenue şi imposibil de corupt în totalitate.

Poeții se îndeletnicesc cu scrierea și, eventual, publicarea „lamelor de ras”, volumașe subțirele și ciudate, de multe ori subversive și întotdeauna avînd, într-un mod sau altul, ceva neserios la bază. Poate chiar o seriozitate neserioasă. Să spui că ești scriitor e una, dar să susții că ești poet, în orice alt context decît cenaclul liceului, e mult mai grav.