National Theatre – ce poate însemna să fii „public” şi „naţional”?

- instituţii britanice de cultură (2) -

Pare că este mai simplu să înţelegi ce este o instituţie, un proiect sau festival internaţional, decît unul naţional. Inviţi cîţiva artişti sau producţii străine şi te poţi numi „internaţional” fără mari bătăi de cap - a fi internaţional înseamnă a te deschide spre exterior. Regional e iar destul de clar, cum e de altfel şi local: e vorba despre implicare şi impact, despre relaţia cu cei din jur. Ce aşteptări avem însă de la instituţiile şi evenimentele naţionale şi care este vocabularul cu care descriem impactul şi activitatea acestora?

Vă voi plimba puţin prin National Theatre din Londra pentru a vedea un posibil răspuns în dublă cheie, şi reprezentativă, şi de impact. Însă cum orice drum are cel puţin două capete, pentru mine acesta începe în Bucureşti, în 1995.

Anul în care s-a organizat cea de-a doua ediţie a Festivalul George Enescu după revoluţia din 1989 a fost unul marcant nu doar prin valoarea invităţilor străini la festival şi prin eforturile financiare ale statului român de a „realiza o nouă imagine internaţională a României anilor 90” (2 milioane USD, prin hotărîre de guvern), ci şi printr-o aprigă dispută cu privire la ideea de reprezentativitate şi importanţă naţională a unora dintre instituţiile publice de cultură. Soluţia găsită de statul român pentru a justica sporurile salariale ale acelor angajaţi în instituţii publice care lucrau la punerea în scenă a spectacolului „Oedip” de Andrei Şerban în cadrul Festivalului Enescu a fost de a declara acele instituţii implicate în realizarea spectacolului de „importanţă naţională”. Poate că episodul se pierdea în istoria tranziţiei, dacă nu ducea la ieşirea în stradă a oamenilor din teatru, care au protestat şi au determinat retragerea actului normativ.

Mai departe pe drum, discuţia despre „naţional” o întîlnim în discursurile descentralizării. Într-o notă la fel de pragmatică precum cea care a aprins spiritele în 1995, în 1998, cu ocazia primei încercări de realizare a unei descentralizări în cultură (eşuate, şi deci urmate de o re-centralizare rapidă), atenţia a căzut pe capacitatea autorităţilor locale şi judeţene de a susţine instituţiile publice de cultură care urmau să fie transferate. Aceeaşi dilemă (şi cauză a eşecului, se pare) a marcat încercarea similară de descentralizare din 2002 şi 2003. În 2006 Ministerul Culturii lansa, iar Guvernul aproba „Strategia pentru descentralizare in domeniul culturii”, în urma căreia s-a realizat primul val de transferuri. Apoi, în iunie 2010, pe fondul disponibilizărilor din sectorul public, ministrul Kelemen Hunor împiedica o serie de concedieri masive plănuite de Consiliile Locale sau Judeţene, justificînd o serie de excepţii pe seama înfiinţării respectivelor instituţii de către Minister sau prin Decret Regal. Ce reprezintă acest gest decît o naţionalizare simbolică a unor instituţii descentralizate?

Istoria recentă pare să indice un răspuns mundan la întrebarea cu care am pornit la drum: banii, problema subvenţiilor pentru instituţiile publice de cultură par să fie argumentul principal, şi mai puţin argumentele filozofice şi comunitare ale conectării la viaţa locală sau regională. De altfel, dezbaterea organizată de Societatea Academică din România în 2010 despre descentralizare şi management în cultură nu a pus în discuţie implicaţiile cu privire la misiunea şi activităţile instituţiilor „naţionale” versus a celor aflate în subordinea autorităţilor judeţene sau locale. Doar Andras Demeter a adus vorba despre faptul că instituţiile din subordinea Ministerului sînt considerate de importanţă naţională şi le-a numit „instituţii-far”. Metafora e puternică: farul semnalează terenul unde cei pierduţi pe mare vor acosta, nu-i aşa? Dacă aceasta este însă justificarea, cum este ea evaluată? Ce criterii aplică administaţia centrală pentru a da măsura caracterului „naţional”?

Mai aproape de prezent, cred că articolele lui Virgil-Ştefan Niţulescu despre muzee, apărute în 2011 în Revista Cultura, aduc un început de discuţie care poate fi fructuos dezvoltat. Niţulescu explorează lumea muzeelor din România şi de aiurea, mai ales din spaţiul european. În ce priveşte caracterul naţional, el consideră că, mai degrabă decît să vorbim despre reprezentativitate, merită să vorbim despre „importanţă”. Însă importanţa nu este propriu-zis un răspuns convingător pentru mine, pentru că nu este decît o măsură, nu un criteriu. În spatele importanţei stau întotdeauna alte consideraţii, adevăratele motive pentru care o instituţie sau alta este „naţională”, iar alta, nu. A fi important este un grad, o cîntărire, dar unitatea de măsură trebuie să fie alta. Care este unitatea de măsură a „naţionalului” în România? Două dezbateri recente aruncă lumină asupra unui început de răspuns.

Prima, o discuţie aprinsă, care s-a centrat ce-i drept mai mult pe caracterul „public” şi doar secundar pe cel „naţional”, a fost cea din jurul Centrului Naţional al Dansului - Bucureşti. Purtată la început în jurul publicului atras de CNDB în timpul mandatului lui Mihai Mihalcea, public considerat prea puţin numeros de către evaluatorii Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional în 2010, discuţia a continuat mai apoi în jurul alungării CNDB din spaţiul de la Universitate, unde îşi va extinde spaţiul o altă instituţie „naţională”, Teatrul Naţional Bucureşti. Iată două instituţii publice tratate diferit de Ministerul Culturii şi care au abordări atît de diferite asupra rolului care le revine prin prisma caracterului „public” şi „naţional”.

A doua, într-o formă mai puţin bine articulată, s-a ivit la un moment dat în presă, despre Festivalul George Enescu, ediţia din 2011. Cu un buget public de 8 milioane de euro în 2011, „evenimentul cultural numărul 1 al României”, cum a fost numit de organizatori la conferinţa de presă de zilele trecute, este fără tăgadă un eveniment artistic prestigios, care aduce multe plăceri artistice publicului meloman şi plasează România pe harta culturală a Europei o dată la fiecare doi ani, după cum spun revistele de specialitate străine. În ce fel este însă acesta de importantă naţională? Şi dacă este răspunul unul în cheia misiuniii festivalului, de promovare a creaţiei enesciene şi de a oferi un program de artistic de calitate publicului român şi nu numai, sînt argumentele pentru celelalte instituţii naţionale şi proiecte prioritare din portofoliul Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţionale de aceeşi natură?

Ca alternativă dintr-un spaţiu străin nouă ca tradiţie instituţională şi de politici culturale, încerc să vă stîrnesc imaginaţia prezentîndu-vă situaţia National Theatre din Marea Britanie. Aflat la Londra şi înfiinţat nu foarte demult, în 1963, teatrul poartă de fapt numele mai lung de Royal National Theatre of Great Britain şi este găzduit într-o clădire modernistă construită în anii 70. În luna iulie am avut ocazia să stau de vorbă cu Toby Coffey, care lucrează la programul NT Live!, un program ambiţios lansat în 2010 şi care aduce pe ecranele cinematografelor din toată lumea producţii teatrale live ale National Theatre şi colaboratorilor săi.

Toby nu a împlinit 40 de ani, este entuziast şi pasionat de ceea ce face şi mîndru de echipa cu care lucrează, pentru că, zice el, toţi colegii sînt profesionişti şi le place meseria pe care o fac. În teatru lucrează cam 900 de persoane, artişti, tehnicieni, personal administrativ, dar ideea contractelor de muncă pe viaţă atît de utilizate de noi în instituţii publice l-a uimit pe Toby. Nu, deşi este teatru de repertoriu, National Theatre lucrează cu artişti, regizori şi mare parte a personalului tehnic în regim de contracte pe durată determinată sau chiar punctual, cu contracte de colaborare, pentru anumite proiecte sau spectacole. În ce priveşte programul de care se ocupă, NT Live!, primul meu gînd a fost că a reprezentat în primul rînd o strategie de atragere a publicului către teatru şi o tactică de marketing, pentru a spori veniturile teatrului în contextul economic britanic dificil (în 2010 s-a revizuit portofoliul naţional al Arts Council şi s-au tăiat cu 15% bugetele publice ale celor de pe listă, cei care mai rămăseseră în urma evaluării, adică). Toby s-a mirat şi a zis că nu consideră că aceasta este raţiunea, pentru că oricum National Theatre acoperă cheltuielile din sponsorizări şi donaţii (o treime), bilete la spectacole (o altă treime) şi deci doar 33% este buget public. Ideea NT Live! a venit mai degrabă ca o explorare a teatrului ca formă artistică în timpurile noastre, o cercetare la graniţele tehnologice ale performativităţii şi o adaptare la formele contemporane de experienţă culturală.

Care este forma pe care o ia „naţionalul” în activitatea National Theatre? Toby a explicat că este mai degrabă vorba de felul în care producţiile teatrele care ies de pe scenele NT se prezintă peste graniţe. Ei consideră că sînt „naţionali” atunci cînd sînt plasaţi în context internaţional şi ajung să reprezinte teatrul britanic. Pe de altă parte, a adăugat că există programe clar gîndite pentru a sprijini creaţia teatrală, dincolo de producţiile repertoriului fiecărei stagiuni şi care dau o dimensiune internă, de responsabilitate pe care ei cred că o au pentru fenomenul teatral şi receptarea acestuia în Marea Britanie. Programul Connections este un astfel de program, prin care organizaţii de tot felul din toată ţara sînt invitate să aplice pentru a primi bani ca să pună în scenă cu echipe locale texte ale unor tineri dramaturgi contemporani. Programul are şi o componentă festivalieră, prin care o dată pe an sînt invitaţi să prezinte la Londra cei care doresc să arate cum au ales să pună în scenă textul. Este o formulă de încurajare atît a tinerilor scenarişti, cît şi a teatrelor şi trupelor de teatru locale, cu scop educaţional sau direct artistic.

Desigur, îmbibată de discuţiile noastre de acasă despre mainstream şi critic sau experimental, l-am întrebat şi în ce măsură este asta şi o dilemă a lor şi cum o rezolvă. Se pare că National Theatre lansează spectacole care, dacă au succes, merg la Covent Garden. Nu sub forma unor noi producţii, cu o distribuţie diferită, ci ca spectacole ale National Theatre găzduite de teatrele din Covent Garden. Marca de calitate NT rămîne, vizibilitatea şi impactul cresc, aşa este percepută mutarea pe scenele mari ale teatrelor din inima culturală a Londrei.

Cu un balans echilibrat între finanţarea publică, cea privată şi veniturile din bilete, National Theatre este reprezentativ pentru aşa-numitul model economic mixt britanic, care asigură atît stabilitatea şi garanţia continuării experimentului şi dezvoltării publicului, prin programe educaţionale sau spectacole provocatoare, dar şi corelarea cu gusturile actuale, la care sînt nevoiţi să răspundă pentru că nu se alimentează exclusiv din bugetul public. Pentru că ne apropiam de finalul întîlnirii iar eu păream din ce în ce mai pierdută în galaxiile care se întind, totuşi, între lumea culturală londoneză şi cea bucureşteană, m-a întrebat el cum stă la noi Teatrul Naţional cu bugetul propriu: cît e la privat, cît e public şi cît e din bilete. Cînd i-am zis că este peste 90% public, a zîmbit entuziasmat: „Uau, ce minunat, ce ocazie pentru a experimenta şi a fi originali!” Eu nu vă ascund că am rămas pironită pe scaun vreun minut şi am zîmbit galant, convinsă în acel moment că are dreptate. 

Vă las cu mai multe întrebări, decît răspunsuri. Ce aşteptări aveţi voi de la instituţiile sau proiectele care se declară sau sînt declarate „naţionale” în România? Cum ar trebui ele să se raporteze la sectorul cultural sau artistic în care activează? Dar la public şi specialiştii din domeniu? Au ele o responsabilitate faţă de actul artistic de pe cuprinsul ţării sau trebuie să ne reprezinte mai degrabă peste hotare, prin producţiile, expoziţiile şi cercetările pe care le realizează?

Raluca Pop este iniţiatoarea banipentruarte şi membru în Coaliţia Sectorului Cultural Independent. În iulie 2011 s-a aflat pentru o lună la Londra, bursier prin programul Bursa Gabriela Tudor in management cultural în Marea Britanie, iniţiat de Fundaţia Gabriela Tudor în parteneriat cu Fundaţia Raţiu din Marea Britanie.