Din 20 octombrie, volumul Impudoare. Despre „eu“ va fi vorba de Gabriel Liiceanu este disponibil pentru precomenzi cu autograful autorului pe site-urile Libhumanitas, Cărturești, Diverta, Libris și librarie.net. Livrarea va începe din data de 5 noiembrie.

O carte a frazelor memorabile și surprinzătoare, o călătorie prin lumile nevăzute ale minții și spiritului, pe urmele străinului numit „Eu”, Impudoare este cartea anului 2021 la Humanitas.

„Vieţile noastre, în singurătatea lor, pot fi asemănate, pentru a folosi o vorbă a lui Platon, cu o «panglică de măsurat fără semne pe ea». Am o viaţă. Iată, iau părţi din ea şi, povestindu-le, le pun în vitrină. Scoţîndu-le în lume, pun semne pe panglica vieţii mele. O fac cu gîndul că, astfel «însemnată», viaţa mea ar putea fi folosită ca unitate de măsură. Veţi afla, astfel, doamnelor şi domnilor, dacă viaţa voastră e mai frumoasă sau mai urîtă decît a mea. Dacă are mai multe suişuri şi coborîşuri în ea. Dacă avem mai multe lucruri care ne leagă sau o grămadă care ne despart. Dacă iubim, urîm, ne indignăm, suferim, ne ascundem sau ne dăm pe faţă mai degrabă la fel sau neasemănător.“ — Gabriel Liiceanu

Ce-ar fi dacă, în epoca narcisismului de Facebook și a preocupării obsesive pentru look, un scriitor contemporan ar propune lumii un exercițiu de dezbrăcare a sufletului? Un exercițiu dificil, adesea stînjenitor, temerar, dar răsplătit cu bucuria întîlnirii omului cu sine însuși și cu semenii săi. Impudoare invită cititorii la curajul privirii lăuntrice, la o introspecție chirurgicală deopotrivă a metehnelor și a amețitoarelor înălțimi sufletești de care e capabil omul. O călătorie prin lumile nevăzute ale minții și spiritului, pe urmele străinului numit „Eu”.

Ce‑ar fi să ne imaginăm o clipă că există o dezbrăcare și o impudoare mai profunde decît dezgolirea unui trup? Oricît de lentă, dezbrăcarea unui trup ajunge de îndată la limită, şi limita e trupul gol însuşi. Dar dezbrăcarea unui suflet? Unde e limita lui? Doar punîndu‑ne întrebarea asta s‑ar putea să ne dăm seama cît de „îmbrăcaţi“ sîntem şi cum nici o viaţă, oricît de lungă, nu ne‑ar fi de ajuns pentru a ne dezbrăca, pînă la capăt, sufletul. Nimeni nu şi‑a văzut vreodată „sufletul gol“ și nimeni nu a ajuns să‑i contemple cuiva sufletul în toată goliciunea lui. Proza scrutativă a lumii, care se încăpățînează să privească în nevăzut, în lăuntrul și în cel mai adîncul nostru, pornește de la eu ca nucleu al conștiinței și al conștiinței de sine și ajunge dincolo de el, la sine, la Dumnezeul din noi, la inconștient și la necunoscutul din noi.  

„E o carte nouă, construită cu pietre scoase din clădirile vechi. Gîndul acestui mod de «a construi» mi‑a venit în minte atunci cînd, căzînd în mai multe rînduri peste fragmente disparate descoperite în cărțile scrise de‑a lungul a cinci decenii, am constatat că aceleași idei reveneau obsesiv, în forme diferite, de la o carte la alta. Constantă era recurența obsesiilor, dar punerea lor în pagină varia mereu.

Există aici și fragmente inedite, nu puține, scrise pe măsură ce vechile notații, odată selectate, se cereau întregite sau mă provocau într‑o nouă direcție. Dar chiar și construită cu «pietre scoase din clădirile vechi», cred că această carte este, cum spuneam, una nouă, căci întregul ei n‑a existat niciodată, așa cum într‑un joc de puzzle piesele separate preexistă imaginii finale, dar ele nu‑și capătă sensul decît odată ce întregul este realizat.

În risipirea lor, vechile fragmente nu făceau masă critică și, astfel, ratau întîlnirea cu cititorul. Erau firimituri care, intrînd în lume, își ascundeau potențialul expresiv pe care l‑ar fi căpătat poate dacă n‑ar fi fost stinghere. Cînd le‑am scos din zăcămîntul cărților mele și le‑am adăugat altele noi, am văzut că întregul se așază de la sine sub opt teme mari – actualele capitole ale acestei cărți. Atunci am hotărît să le public.“ — Gabriel Liiceanu